W.Shakespeare-Sonete

LXXXIII

Nu i-am scornit obrazului tău dresuri,

n-acopăr frumusețea sub vopsea

credeam că ai destule înțelesuri

pentru poeticeasca trudă-a mea.

Iar muza de mi-a ațipit oleacă

a fost ca tu mai bine să-nțelegi

cât poate-o pană de acum săracă,

s-aducă spor simțirii tale-ntregi.

Tăcerea mi-o acuzi,dar e mai bine

o glorie de mut împrumutând,

astfel nu tulbur farmece divine

ca alții sădind viața în mormânt.

Mai multă viață într-un ochi păstrezi

decât în versul alor tăi aezi!

W.Shakespeare-Sonete

LXXXII

N-ai fost perechea muzei mele,așa e,

și lesne poți să-i înțelegi pe scribii

ce binecuvântează în vreo foaie

pe cei iubiți,cu scula diatribii.

La fel ești de frumos la trup și cuget

și te înalți mai sus decât te laud

și-nveșnicit te-ai vrea cu altul,sunet,

în noua stampă chipul să ți-l caut.

Să nu faci altfel!Când va fi să sune

retoricile noii osanale

să știi că mintea mea te recompune

cu adevărul harurilor tale...

Te ocolească doar scorniri stângace

ce n-au cu tinerețea ta a face...

W.Shakespeare-Sonete

LXXXI

Am să ajung să-ți dăltui epitaful,

vei supraviețui când voi fi lut

și-astfel voi fi nemuritor,când praful

în tot ce-a fost mă va fi străbătut?

Timp nemurit ajungă al tău nume,

eu mort pentru întreaga lume sunt,

groapa comună va să mă consume,

tu-n ochii tuturora-ți ai mormânt.

Doar versul meu ți-i cripta pe măsură,

nezămislite pleoape-o vor citi,

noi graiuri,repetând a ta făptură

or să răsune noi când n-om mai fi....

Tu vei trăi în rimele trufașe

pe buzele ființelor urmașe.

W.Shakespeare-Sonete

LXXX

Mi-e slabă mâna când de tine scriu,

un spirit nou când te slujește.Simpla

mea scrisă irosită-i ,știu

și-mi simt legată ,de te cheamă, limba.

Ți-e slava-ntindere de ape ,grea,

purtând umile și semețe pânze;

nerușinat de mică,luntrea mea

sub galionul lui,puținu-și strânse....

Surpat în val abia mă mai ridic

adâncuri fără de adânc el bate;

apa ce-nghite luntrea-mi de nimic

pe el îl duce în singurătate.

Nu-i caut vină,nu mă-nfrânse firea,

tot dragostea mi-a fost și prăbușirea.

W.Shakespeare-Sonete

LXXIX

Când reazim te visam,știam că scrisul

din harul tău își trage-al lui noroc

dar azi în vers port toamna și plictisul

și muza altora le lasă loc.

Cred că-nțelegi iubite,vrednic este

de pene mai vestite aș tău har,

poetul ce în vers te povestește

ce-ți pradă îți oferă-apoi în dar.

Virtute-ți dă,el ce virtute fură,

și doar a ta e frumusețea lui

cum ți-a luat-o de pe față, pură,

nimic nu-ți dă mai mult ce-n tine nu-i!

Se cade să nu-i mulțumești de fel.

Ești platnicul,datornicul e el!

W.Shakespeare-Sonete

LXXVIII

Ca muza mea te-am invocat ,să-mi fie

prielnic sfetnic dar îmi nărui mersul,

când alții uzurpându-mi locul mie

în preajma ta ajung să-și sune versul.

Privirea ta făcând din mut un gureș

și neștiinței aripă îi pune,

ilustrei pene i-a adaos,iureș

de grații și sporită-nțelepciune.

Fii mândru doar de versul meu.Cu gura

ei de hrană din făptura ta mănâncă,

tu,altor barzi doar le cârpești măsura

mie-mi adaugi frumusețe încă...

Ești toată arta mea și versu-mi faci

din gând prostit,pricepere de vraci.

W.Shakespeare-Sonete

LXXVII

Oglinda-ți spune farmecul cum trece,

cadranul picură minute moarte

iar foile doar tu-mi vei înțelege;

se scrie pentru tine această carte.

Obrazul plin de cute din oglindă

cu lutul spart de râpe va aduce

iar din cadran o umbră licărindă

spre veșnicii o vei vedea că fuge.

De-acuma tot ce-n minte nu se-așează

încredințează acestor file goale

ca pruncii,ai memoriei,să vază

un nou contur al gândurilor tale.

Oricâte rânduri,mâna ta vor umple

or să rodească-n tomurile scumpe!

W.Shakespeare-Sonete

LXXVI

De ce mi-e stihul fără străluciri,

lipsit de mlădiere și schimbare?

De ce nu-mi lunec sterpele priviri

spre-a meșteșugului prea grea lucrare?

De ce tot una spun și-mi înveșmânt

în vechi stihare stihurile moaște;

pe nume-mi spune fiece cuvânt

și fiecare, matca și-o cunoaște....

Tu știi, iubire, doar de tine scriu

iubirea este tot ce mă inspiră,

așez cuvântul mort într-unul viu

și risipesc ce alții risipiră.

Ca soarele ivit și-apoi apus

iubirea-mi spune doar ce s-a mai spus....

W.Shakespeare-Sonete

LXXV

Visului meu îi ești a vieții hrană

ești ploaia repede ce udă glia

cu tine lupt,pândind a ta icoană

ca un zgârcit ce-și află bogăția.

Acum semețul sunt,ce-n vis se scaldă,

acum în cartea furilor sunt paznic,

acum cu tine m-aș vroi de-olaltă,

acum norodul-l chem la al meu praznic!

Ades mă ospătez cu-a ta privire

și alteori mi-nfometez ființa,

nealegând vreo altă mulțumire

decât să ți-o aștept,făgăduința.

Astfel tânjesc și mă îndop destul

sunt lacom ori sunt veșnic nesătul.

W.Shakespeare-Sonete

LXXIV

Fii mulțumit,cel ce ființa-mi rupe,

fără de margini va-ncerca să-mi care

ciolanele,doar versu-o să ocupe

în gândul tău uitatele tipare.

În versu-acesta,de-ai să vezi ( e versul

pe care ți l-am închinat doar ție)

lutul îți cere lutul ne-nțelesul,

spiritul meu i-al tău plămadă vie.

Din viață pierzi doar resturile,coaja ,

pierzi ce câștigă viermii,în morminte

va izbândi custura, ucigașa,

prea josnică s-o mai păstrezi în minte.

Prețul ,al stingerii luminii line

acesta e și el îți aparține.

W.Shakespeare-Sonete

LXXIII

În mine vezi un anotimp,târziul,

cu biete frunze-câteva?.niciuna?-

din ramuri scuturându-și străveziul

și-s păsările liniștii,cununa.

În mine vezi amurgu-acelei zile

ce-n asfințit către-ntuneric trage,

noaptea-i răpune umbrele umile

și-n sinea morții,totul doarme-n pace.

În mine întrevezi luminiscențe

Învăpăind din anii tineri scrumul

pe patu--n care ultime esențe

abia ivite le înghite fumul.

E tot ce vezi,te-nalți în golul zării

iubind acum ce mâine-i al pierzării.