CXV
Mint rimele mai înainte scrise
rostind că n-am să te-ndrăgesc mai mult,
nu-ntrezăream,se pare nici în vise
necheltuitul dragostei tumult,
nici timpul cântărindu-l,cel ce calcă
edicte și făgăduieli de regi
cel ce destramă frumusețea sacră
în blânde minți sădind fărădelegi?
M-a-mpiedicat a timpului surpare
să-ți spun;„Mi-ești drag cum nimeni n-a iubit!”
pe când eram stăpân al clipei rare
și-o-ncoronam ferindu-o, smerit.
Iubirea-i prunc.Întreaga lui lumină
cât crește încă,totuși nu-i deplină.
CXIV
Memoria ce mi-o-ncunun cu tine
bea fierea lingușirilor, monarcă
ori ochiul meu deprind să te-nlumine
cu har alchimic,dragostea-ți încarcă
astfel încât pe monștrii cruzi îi schimbă
în heruvimi ce ți-s pereche ție
și curmă răul numai cât își plimbă
peste conture raza aurie?
O,nu,e lingușirea doar.Regește
mintea o dă pe gât ca rostogolul,
ochiul îi știe gustul ce-i priește
și buzelor le pregătește bolul...
E otrăvită?Vinile sunt oarbe;
ochiul,iubind,e primul care-o soarbe.
CXIII
Plecând,un ochi mi-am zăvorât un gând
și-acela care pasul mi-l îndrumă
cu el și-mparte slujba luminând
pe jumătate doar adus de brumă
și nezidind în suflet vreun contur
de pasăre rotindu-se ori floare,
nu le răsfrânge zborul prin azur
și-și pierde propriile lui tipare.
Că tot ce vede,gingaș sau inform,
chip blând ori prea hidoasă creatură,
colombă,cioară,val,talaz enorm
le modelează, ție pe măsură....
Atât cuprinde, gândul tău l-adună
și-ntoarce adevărul în minciună.
CXII
Iubirea ta și mila,de pe frunte
infame,șănțuirile le șterge,
tot una-s dragosti,clevetiri mărunte
când grija ta,tot ce încerc premerge.
Ești lumea mea,întreagă și se cade
să-mi aflu vina numai de la tine,
bine și rău,mi-s cugetele toate
supuse ție,ție ți se-ncline!
Cu tine piere orice-ngrijorare
și nu vreau altul viața să-mi cunoască.
le-nlătur,vorbele lingușitoare
cu doar înțelepciunea mea șerpească.
Credința-n viața ta cea vie,arde,
ce nu-i legat de tine surpă-n moarte.
CXI
Dacă ți-s drag înfruntă-n locul-mi soarta,
izvorul de nemernicii și-arare
tot ce mi-ai dat,a fost de rând,deșarta!
lumescul trai,lumeasca-nverșunare...
Îmi e stigmat și cuibărit într-însa
ea sufletu-mi primește-n stăpânire,
cum îi e dată pictorului, pânza,
rămâne numai de mă plângi,iubire.
Bolnav blajin,îmi voi sorbi oxalul.
Tristele zile mi le voi petrece,
amar mi-i gustul și amar pocalul
dar altfel suferința nu va trece.
Îndură-te de tot ce-ndur,iubire,
doar mila ta îmi e tămăduire...
CX
E drept,am fost prin lume pelerinul
împestrițat,cu chip de măscărici
mi-am irosit prea plinul și puținul,
lovit de-al suferinței mele bici.
Chiorâș privit-am adevărul,însă
trecând peste al rătăcirii prag
m-a-mpins în tinerețe fața plânsă
și-am înțeles că numai tu mi-ești drag.
E totul nesfârșire știu misterul
iubirea la-ncercare nu-mi mai pun,
ci las să-i fi tu zeul,temnicerul
cel dulce-n seama căruia m-adun...
Zi-mi bun venit la cerul tău, iubite,
și-n urma ta curată mă închide!
CIX
O,să nu-mi spui că am un chip ce minte,
de tine rupt,mi-i flacăra întreagă
și pot pleca din mine,mă pot vinde
sufletu-mi las în pieptul tău să treacă...
Acolo-și are dragostea conacul
și dacă ,pribegind,mă-ntorc la tine
sunt cum am fost și mi-am aflat pribeagul,
apa ce-mi spală viața de rușine.
Să nu le crezi,deși mă-ncearcă-adese,
nesăbuiți ce-n sânge-mi mai adastă,
n-aș fi putut(rușinea nu m-apese)
să plec din binele care mi-e gazdă...
Nimic n-ar avea-n lume strălucire
afară doar de tine,trandafire.
CVIII
Ce gând l-am plăsmuit lăsând cerneala
să-mi lumineze inima, secret,
ce-aș mai putea scorni să-ți laud fala
și dragostea-mi supus să ți-o repet?
Nimic,iubite,doar ca liturghia
același lucru-nvăț să spun mereu
nu scotocesc vechi ce e vechi,trufia
de a mă crede tu când tu ești eu...
Nu-s altele virtuțile iubirii;
ignoră pulberea,nedreptul gând-
și nu te lăsa pradă risipirii
și din trecut își face paj de rând.
Așa-i și-ntâia dragoste ivire
întreagă pururi peste năruire...
CVII
Nici teama mea și nici proorocirea
visându-i lumii zile ce-or să vină
nu-i stăpânesc iubirii mele firea-
verdict a cărei cumpeni nu se-nclină.
Lumii părelnice-i îndur eclipsa,
de tot ce-am prevestit râd augurii
prezența s-a încununat cu lipsa
și pace-aduc măslinii.Ai pădurii
stropi clari de timp,iubirea mi-o consacră
ea-nfruntă,pură,ale morții chipuri
pe care le îndur,din versul-lacră
pe când ea proștii-i pedepsește,triburi.
Criptă-ți vor face aceste versuri large
morminte de tirani când se vor sparge!
CVI
Când văd, din hronic,risipite vițe,
imagini care s-au mișcat mai ieri,
din rime vechi,frumoasele domnițe
și doamne stinse,falnici cavaleri;
atunci,citind în câmpuri de blazoane
(mână,picior,sprânceană,ochi de stea)
cred că vopseaua șterselor icoane
visa,se vede,frumusețea ta.
Ridicând laude,au fost profeții
acestui timp și te prefigurau
naivi,ghicindu-ți doar lumina feții
al cărei preț ei încă nu-l știau....
Iar noi,urmându-ți carul,cu alai
te-om lăuda,dar oare-n care grai?
CV
Nu.dragostea nu-mi e idolatrie
cel ce mi-e drag nu-i idol nicidecum,
la fel mi-e cântecul și-i dat să fie
doar unuia-nchinat,oricând,oricum!
Iubirea-i blândă azi și mâine-i blândă
mereu statornică-i lumina ei,
de-aceea versul cântecul și-l cântă
și pune doar pe-un singur gând temei.
Frumos,blândețe,adevăr-rezumă,
frumos,blândețe,adevăr-spun tot,
cuvinte,trei, ce timpul mi-l consumă,
cu altele să le mai schimb nu pot.
Frumos,blândețe,adevăr,răzlețe,
un singur loc să-l umple or să-nvețe.
CIV
Tu mie n-ai să-mi pari bătrân nicicând
vei fi la fel cum te-a-ntâlnit privirea.
Nu te-ai schimbat.Trei ierni s-au dus luând
de pe trei veri,din codrii,strălucirea.
Trei primăveri întoarse-n toamne trei
eu le-am trăit și trei April trei lunii
de când te-ai apărut ochilor mei
tu,încă verde,ramură a lunii.
Ți-e farmecul,minut pe un cadran,
furat de neguri picurându-și stropii:
culoarea doar,pe chipul diafan
la fel o cred de nu mă-nșeală ochii.
De-aceea strig.timp nou,ca duhul mierii
până să vii ,se stinse floarea verii.
CIII
Vai ce sărac e tot ce-mi naște muza
când,dacă te-ar răsfrânge-ar străluci
dar totu-i gol,în van își mișcă buza
doar când o laud,strunele-i sunt vii.
Să nu mă mustri dacă nu pot scrie,
privește chipul ce-n oglindă-l ai
ei născocirile-mi întrece mie,
prostindu-mi vers,pricepere și grai.
N-ar fi păcat atunci să-i dreg vopseaua
icoanei tale fără de cusur?
Ce și-ar dori decât să-ți cânte steaua,
truditul vers,ce altceva să-i fur?
Decât această scrisă suferindă
te-arăți mai bine-n propria-ți oglindă....
CII
Iubirea-mi crește chiar de-o crezi firavă
iubesc mai mult dar nu-mi ivesc iubirea,
nu-i drămuiesc tăria pe tarabă
și încă n-o ajunge clevetirea.
Cândva,iubind(ferice timpu-acela!)
cântam în primăveri amăgitoare
Aprilul cum îl cântă filomela
până când zorii sunt stăpâni pe zare.
Nu-i altfel vara,nu-i mai puțin dulce
decât atunci când ea cânta.Acuma,
vechiul ei cântec ramu-ar vrea să-l culce:
tot ce-nflorește des,l-înghite bruma....
Pot fi asemeni filomelei,tac
lăsându-te de glasul meu sărac.
CI
O,muză trândavă,de ce ignori
că-i pictor adevărul și icoană
e frumusețea(ele -și sunt surori)
și-i astfel și cinstei tale mană.
Poți spune;frumusețe și -adevăr
nevoie n-au de pensuli și vopsele
când lunecă prin timp și depărtări
doar cu lumina câtă-i strânsă-n ele.
Deci, muză fără grai mai poți să taci
când frumusețea-n tine locuiește?
Las-o să dăinuie și ai să-ți faci
și ție laudă ce nu pălește.
Pot slujba ta,o muză,s-o îndrum;
mai lasă-i încă umbra de acum!
C
Unde ești, muză?Ai uitat, pesemne
să-l cânți pe cel ce-ți dăruiește vlaga,
te-nverșunezi în cântece nedemne,
măruntelor chemări le dai întreaga
ta patimă?Te reîntoarce dară
s-aduci în vers trândavul timp,trecutul
și în auzul celui drag coboară
și dă-i condeiului ,măiastru,scutul.
O,te ridică,muză!Fruntea celui
mereu iubit o ară multe cute?
De e așa,las muza cum i-e felu-i
ce timpul pângărește,să sărute...
Dă-i dragostei ce timpu-i ia,smintitul:
frângându-i-l,încovoiat,cuțitul!
