W.Shakespeare-Sonete

LXVIII

Obrazul-harta unor zile moarte,

farmecul,floare,se năștea,murea

până s-ajungă semnele bastarde

să-i locuiască fruntea ca de stea.

Părul de aur cu aprinsă faclă

al celui mort,să-l taie n-au voit:

l-au așezat pe-alt cap ca,scos din raclă

să bucure un creștet pleșuvit.

El ore sacre iarăși le coboară

fără găteli în plus și fără grai,

din verdele străin nu-și face vară,

nu-și face din străveche pradă,strai.

El pune-n fața artei care minte

tiparul frumuseții din morminte...

 

W.Shakespeare-Sonete

LXVII

Putreziciunea,o,de ce anume
nelegiuirea binecuvântând,
vrea ca păcatul lui să îl îndrume
tovărășia-i stearpă lăudând?
De ce boind-o,fața să-i repete
furându-i morții,viile culori?
Ce frumuseți în umbra ei străvede
și dobândește umbre doar ,de flori?
De ce trăiește când e firea ștearsă,
săracă azi de sângele-i curat?
Ea-și vede visteria eu,întoarsă
la mila lui câștigu-mpuținat.
Ea se fălește cu al lui avut,
din veac apus,în veacu-acesta slut!

W.Shakespeare-Sonete

LXVI

Scârbit de tot,izbava morții chem,

cel drept cerșește,lașul își arogă,

nevolnic,a magnificienții togă

și gândul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărțită grosolan,

e pângărită casta feciorie

perfecțiunea-i frântă de urgie

și-ngenuncheat orice sublim elan.

A artei gură trândavu-o astupă,

nerodul iscusinții-i poruncește

și adevărul singur se smerește

robit mișelului ce-i stă să-i rupă.

Scârbit de tot,m-aș stinge fără glas,

doar dragostea,murind,cui să o las?

W,Shakespeare-Sonete

LXV

Aramă,piatră,nesfârșită mare

sunt în puterea morții ne-nțelese,

cum ar putea tiparele de floare

plăpânda frumusețe s-o păstreze?

Duhul de miere-al verii cum să-ndure

asediile vântului și gerul?

Nici stâncile nu sunt atât de dure

sub gheara timpului ce sparge fierul.

O,gând amar,comori ce-și joacă jocul

cin,să le-ascundă -n chivotul vieții

cine să-mpiedice,prădalnic, focul

să jefuiască umbra frumuseții?

Nimeni căderii nu-i știrbește mersul

doar din cerneala-ntunecată ,versul.

W.Shakespeare-Sonete

LXIV

Văd mâna timpului cum crudă, sfarmă

bogatul preț al vârstelor tocite,

văd turnuri cum din temelii se darmă

și bronzul-sclav.rugina cum l-înghite;

văd oceanul cum își mână turma

regatul țărmurilor să-l devore,

țărâna scade,apa îi ia urma,

paguba-i spor,ori spor păgubitor e.

Când am văzut schimbările aceste,

splendori ce sunt lăsate să decadă,

ruina m-a-nvățat  a ei poveste:

Timpul cu el ne ia iubirea toată.

Doar moartea,gândurile-mi mai dezmiardă

și plânge numai ce va fi să piardă.

W.Shakespeare-Sonete

LXIII

Va fi cel ce mi-e drag,ca mine-acum

sub vătămarea timpului ,o mască

fără de sânge și purtând ,duium,

încrețituri,prinzând să-mbătrânească.

Călători-va-n ani râpoși purtând

din farmecul pe care acum e rege

doar umbre palide;dispar pe rând

comorile când primăvara trece.

Pentru-acel timp mă întăresc și-aș vrea

cuțitul vârstelor de fum și zloată

pe cel iubit să n-aibă-a cuteza

din amintiri să-l junghie vreodată.

Eu frumusețea și nestinsa fală

pentru vecie le-oi păstra-n cerneală....

W.Shakespeare-Sonete

LXII

De dragostea de sine-i stăpânită

ființa mea,orice cotlon din mine

nu-i leac s-o mântuie,ea e zidită

în învelișul inimii prea- pline.

Nu-i chip mai grațios,tipar mai mândru

și nu-i ca mine nimenea mai teafăr,

eu gestu-mi prețuiesc și-s gata întru

aceeași slavă să mă cred luceafăr.

Dar când oglinda adevăru-mi spune

sunt tăbăcitul de nevoi și rele,

pe dos mi-apare- amorul ,o,nebun e

cel care se crede îndrăgit de stele!

Dar eu sunt tu și dacă te slăvesc,

cu anii tăi eu anii-mi zugrăvesc.