CLIV
Al dragostei minuscul zeu dormea
cu torța lângă el când nimfe blânde
neprihănirii juruite,abia
de-l atingeau cu degete plăpânde
iar cea mai dulce,focu-a ridicat
(ce legiuni de inimi încălzise)
fu generalul poftei dezarmat
de-un gest virgin și facla,în abise
se stinse lin,într-un izvor tăcut
în care focul dragostilor piere
și-nvăpăiază apa-n cuib de lut
înzdrăvenind pe cel fără putere.
Iubirea,apa o-nfierbântă,însă
nu răcorește apa,fața plânsă...
CLIII
Sta Cupidon cu torța în somnie
până ce iată,i-o răpi o zână
muind cu grabă gingașa făclie
într-o fântână-a dragostei,fântână
cu pururea învăpăiat,potirul
și-nfierbântat de flăcări dezmățate
până ce clocotul devine irul
vindecător al bolilor ciudate.
Din ochii dragei,torța-și ia văpaia
iar Cupidon mă pune la-ncercare
pașii-ndreptându-mi-i,să caut baia,
ca un bolnav ce n-are alinare.
Dar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul,
când Cupidon își împlinește placul...
CLII
Iubindu-te eu mint;de-ți vine rândul
de două ori să minți și amândouă
minciunile îți spurcă legământul
din așternut.Iubești cu ură nouă.
Dar ce sunt două jurăminte rupte
când eu calc douăzeci?Eu sunt sperjurul
care din tine-ncearcă să să-nfrupte,
sunt umbra care-ți siluie conturul.
Și e pierdut gândul credinții-n tine
căci eu,jurând pe dulcea-ți bunătate
pleoapa nu mi-am lăsat să se-nlumine
la focul tău cel cast și-așa ,sunt poate.
Pe veci,cel care minte,duh bolnav
jurând numai pe tot ce e scârnav!
CLI
Prea tânăr e amorul dar știu bine
că el e-acela ce ne-nțelepțește,
deci dulce amăgire,se cuvine
de-s vinovat,să fii cel ce plătește.
Mă vând,vânzându-te și blânde stele
le schimb cu carne vinovată,parcă
și sufletul îi spune cărnii mele
că-n dragoste triumfă iar ea-ncearcă
trofeu râvnit,în toate să apară
sub ochii mei și cu mândrie umblă
să-mi fie poate calul de povară
care-și împarte umbra cu-a mea umbră.
Mi-e gândul împăcat de-i zic „iubire”
că ea mi-e zbor și-mi e și năruire....
CL
De unde-ți iai puterea ce se-așează
pe inima-mi ce clatină nesații
și-n ochii ce-i împiedică să vază
prin fum de raze,ale zilei grații?
Păcatele cum le împaci,de-mi pare
că în străfund de josnicii mărunte
impui un rost și-n iscusinți murdare
binele-i sfânt,iar ce e rău e-n frunte?
Mă faci să te iubesc mai mult când ură,
pe unde treci,o semeni în mulțime,
mi-e dat să îndrăgesc ce alții-njură,
că nu-ți sunt drag,să nu mai afle nime!
De te țin dragă,după tot ce ești
s-ar cuveni și tu să mă iubești!
CXLIX
Nu te iubesc?Cruzimea ta m-apasă
când împotrivă-mi partea ta o țin!
Gândindu-te,eu uit de tot ,frumoasă
tirană,chiar de mine uit deplin.
Mi-s prieteni oare cei care te-acuză,
și le țin partea,fără de habar?
Când tu mă cerți,suspine port pe buză
și mă răzbun pe mine însumi doar.
Ce dar m-ar face să nu pot,de-apururi
robul să-ți fiu,urmându-te-n restriști,
când îți ador belșugul de cusururi
numai când ochii,poruncind,ți-i miști?
Ți-s dragi cei care văd,așa ți-i vrerea,
urăște-mă,eu mi-am pierdut vederea.
CXLVIII
Ce ochi îmi puse dragostea-n orbite
de mi-i vederea mincinoasă? Și
unde mi-s cugetele risipite,
strâmb cumpănind cu ochiul oglindi?
Dacă-i frumos ce ochiul meu străvede,
de ce se spune că n-ar fi așa?
De nu-i astfel,iubirea mea,s-ar crede
că-i adevărul strâmb sub pleoapa ta.
O,dragostea cum ar privi,prin lacrimi,
cu ochi cerniți de jale și priveghi?
Nu-i de mirare,iar tu orb,te clatini
când norii cresc pe boltă,soare vechi!
Orbindu-mă,vicleano,spune-mi unde
îți tăinuiești păcatele imunde?
