CXIII
Plecând,un ochi mi-am zăvorât un gând
și-acela care pasul mi-l îndrumă
cu el și-mparte slujba luminând
pe jumătate doar adus de brumă
și nezidind în suflet vreun contur
de pasăre rotindu-se ori floare,
nu le răsfrânge zborul prin azur
și-și pierde propriile lui tipare.
Că tot ce vede,gingaș sau inform,
chip blând ori prea hidoasă creatură,
colombă,cioară,val,talaz enorm
le modelează, ție pe măsură....
Atât cuprinde, gândul tău l-adună
și-ntoarce adevărul în minciună.
CXII
Iubirea ta și mila,de pe frunte
infame,șănțuirile le șterge,
tot una-s dragosti,clevetiri mărunte
când grija ta,tot ce încerc premerge.
Ești lumea mea,întreagă și se cade
să-mi aflu vina numai de la tine,
bine și rău,mi-s cugetele toate
supuse ție,ție ți se-ncline!
Cu tine piere orice-ngrijorare
și nu vreau altul viața să-mi cunoască.
le-nlătur,vorbele lingușitoare
cu doar înțelepciunea mea șerpească.
Credința-n viața ta cea vie,arde,
ce nu-i legat de tine surpă-n moarte.
CXI
Dacă ți-s drag înfruntă-n locul-mi soarta,
izvorul de nemernicii și-arare
tot ce mi-ai dat,a fost de rând,deșarta!
lumescul trai,lumeasca-nverșunare...
Îmi e stigmat și cuibărit într-însa
ea sufletu-mi primește-n stăpânire,
cum îi e dată pictorului, pânza,
rămâne numai de mă plângi,iubire.
Bolnav blajin,îmi voi sorbi oxalul.
Tristele zile mi le voi petrece,
amar mi-i gustul și amar pocalul
dar altfel suferința nu va trece.
Îndură-te de tot ce-ndur,iubire,
doar mila ta îmi e tămăduire...
CX
E drept,am fost prin lume pelerinul
împestrițat,cu chip de măscărici
mi-am irosit prea plinul și puținul,
lovit de-al suferinței mele bici.
Chiorâș privit-am adevărul,însă
trecând peste al rătăcirii prag
m-a-mpins în tinerețe fața plânsă
și-am înțeles că numai tu mi-ești drag.
E totul nesfârșire știu misterul
iubirea la-ncercare nu-mi mai pun,
ci las să-i fi tu zeul,temnicerul
cel dulce-n seama căruia m-adun...
Zi-mi bun venit la cerul tău, iubite,
și-n urma ta curată mă închide!
CIX
O,să nu-mi spui că am un chip ce minte,
de tine rupt,mi-i flacăra întreagă
și pot pleca din mine,mă pot vinde
sufletu-mi las în pieptul tău să treacă...
Acolo-și are dragostea conacul
și dacă ,pribegind,mă-ntorc la tine
sunt cum am fost și mi-am aflat pribeagul,
apa ce-mi spală viața de rușine.
Să nu le crezi,deși mă-ncearcă-adese,
nesăbuiți ce-n sânge-mi mai adastă,
n-aș fi putut(rușinea nu m-apese)
să plec din binele care mi-e gazdă...
Nimic n-ar avea-n lume strălucire
afară doar de tine,trandafire.
CVIII
Ce gând l-am plăsmuit lăsând cerneala
să-mi lumineze inima, secret,
ce-aș mai putea scorni să-ți laud fala
și dragostea-mi supus să ți-o repet?
Nimic,iubite,doar ca liturghia
același lucru-nvăț să spun mereu
nu scotocesc vechi ce e vechi,trufia
de a mă crede tu când tu ești eu...
Nu-s altele virtuțile iubirii;
ignoră pulberea,nedreptul gând-
și nu te lăsa pradă risipirii
și din trecut își face paj de rând.
Așa-i și-ntâia dragoste ivire
întreagă pururi peste năruire...
CVII
Nici teama mea și nici proorocirea
visându-i lumii zile ce-or să vină
nu-i stăpânesc iubirii mele firea-
verdict a cărei cumpeni nu se-nclină.
Lumii părelnice-i îndur eclipsa,
de tot ce-am prevestit râd augurii
prezența s-a încununat cu lipsa
și pace-aduc măslinii.Ai pădurii
stropi clari de timp,iubirea mi-o consacră
ea-nfruntă,pură,ale morții chipuri
pe care le îndur,din versul-lacră
pe când ea proștii-i pedepsește,triburi.
Criptă-ți vor face aceste versuri large
morminte de tirani când se vor sparge!
