W.Shakespeare-Sonete

XVII

Cine-mi va crede versul-n care-nchid

tot harul ce te binecuvântează,

deși el e mai mult mormânt boltit

ce nici pe jumătate te păstreză?

Ochii de-ar fi să ți-i descriu și-n vers
să trec întregul tău izvor de grații

că mint mi se va spune.N-au premers
nicând pe-un chip,culorile din spații

și astfel sfoegitele-mi hârtii

vor fi batjocorite și-mi vor spune
că tot ce ești,ești doar ce zugrăvi

poetu-n versuri cu scorneli nebune.

De-ar fi un prunc de-al tău,atunci în el

și-n versul meu ai să trăiești la fel.

W.Shakespeare-Sonete

XVI

De ce nu porți cu mai subtile arme

război cu timpul și de ce-ți alegi,

când el se pregătește să te sfarme,

sărmanu-mi stih cu versuri neîntregi?

Acum ,în miez de ore cristaline

livezi-fecioare fără de răsad

flori ar purta ce-ți seamană mai bine

decât icoana cu contur sculptat.

Viața astfel picta-va iarăși viață;

nici timpul,nici penelul ucenic

lumina ce lăuntric te răsfață

n-o ar ivi mai bine cu nimic.....

Te dăruiești?Rămâi,și-așa,îmi pare

trăiești pictat cu dulce-ndemânare.... 

W.Shakespeare-Sonete

XV

Când știu că tot ce-n juru-ne viiază

este desăvârșit numai o clipă,

că tot ce-n scena vieții se așază

e-nrâurit de-a stelelor risipă;

când oamenii puiți ca iarba-n lume

îi văd slujiți și stinși de-o stea avară

ce-i micșorează când ajung pe culme,

zvârlindu-i din memorie afară;

văzând în toate-un nestatornic tremur,

vederii mele,umbra ta-mi ajungă

mereu întinerind sub crug de vremuri

ce-ar vrea să schimbe ziua-n noapte lungă...

Cu timpul ce te fură duc război

și tot ce fură eu ți-ntorc, napoi.....

W.Shakespeare-Sonete

XIV

Eu nu culeg din stele-nțelepciune

și totuși sunt un fel de astrolog

dar nu prezic nici rele și nici bune

pricepere de Chronos nu-mi arog.

Nu tâlcui soarta-n clipa care trece

n-arăt cu degetul de-s ploi ori vânt ,

nu știu nici regilor cum le mai merge

deși cunosc al astrelor cuvânt.

Din ochii tăi știința-mi trag,înaltă,

ca-n stele fixe-n ei citesc minuni;

„Frumos și Adevăr vor fi de-olaltă

dacă-ai să uiți doar ție să-ți aduni!”

 Și-ți zic,când ziua morții o să-ți vie

 Frumos și Adevăr, n-or să mai fie....

W.Shakespeare-Sonete

XIII

De-ai fi al tău, iubitei tu,ce ești

tot mai puțin al vieții și e timpul

acest sfârșit de-acum să-l pregătești

rodind din tine-alt chip să-ți fie schimbul.

Atunci,fără de margini frumuseți

robite ție,n-ar fi mărginite

când iarăși sub lumini ai să-ți răsfeți

într-un trup nou,icoanele-amurgite.

Dar cine și-ar lăsa,părăginit,

conacul ce-ar putea cu bărbăție

să-l nalțe-n calea vântului stârnit

ca morții împotrivă să îi fie?

Risipa!Ai avut părinte-odată;

lasă-ți un fiu ,la rândul tău fii tată!

W.Shakespeare-Sonete

XII

Când văd cum timpul curge pe cadrane

și ziua se afundă-n noaptea crudă

când văd pălirea florii diafane

și vița albă-n negrul păr crescută;

când arborii sunt sterpi,cu foi bătrâne,

ei ,baldachin al turmelor de vară

și verdele-nchingat  în snopi rămâne

pe năsălie dus de roți de cară;

atunci la frumusețea ta-mi duc gândul,

tu,care-o porți prin vânt și irosire

dulceți și farmec-timpul li-i mormântul-

alte minuni vin lumile să mire.

Nu-i pavăză când timpu-și sună coasa,

doar dacă puii-ți luminează casa....

W.Shakespeare-Sonete

XI 

Te-nalți cu cât te-a cucerit declinul 

într-unul din ai tăi,de tine rupt 

și tânărului sânge-i tăinui plinul

 spre a-l purta,de tinerețe supt. 

Gând înțelept:lumină și sporire,

 fără de tine nebunie-i tot

,de toți te-ar crede,lumea-n năruire 

în ani șaizeci s-ar cheltui,socot.

 Dispară cei cu suflete de ceață 

pociți și răi,soi sterp și fără har, 

dar tu, cu dar îmbelșugat,învață 

că-i vremea darul să rodească dar! 

Pecete-a firii,tipărește-ți semnul, 

tiparul nu-l zdrobi:iată-mi îndemnul!