W.Shakespeare-Sonete

XXXVII

Nevolnicului tată care își umple

cu semeția fiului,mândria

și eu ,cel schilodit de spaime scumpe

îmi dau din tine toată bucuria.

Căci ale tale-s chinuri și avere,

prisos de frumusețe și de gând

coroana lor își află-mperechere

cu fruntea ta,căreia serv îi sunt.

Și nu mă cred schilod,nu port disprețul

cât umbra lor și-asupra mea stătu

și-s cel ce gustă cel mai bine prețul;

nu-s altfel decât ciob din tine,nu!

Eu îți menesc belșuguri și splendori

și-s fericit așa de zece ori!

W.Shakespeare-Sonete

XXXVI

Noi doi cuvine-se să fim tot doi

deși iubirile ni-s într-olaltă,

cadă asupră-mi spaime și noroi,

făptura ta rămână nepătată....

Două iubiri legate doar cu-n fir

sunt bântuite de-o fierbinte ură;

nu tulbură tiparele subțiri

dar desfătării ore dulci îi fură.

N-am să-ți apar mereu în drum,n-aș vrea

să îți știrbesc mândria,dar,se cade

să nu mă-nveșmântezi cu mila ta

răpindu-i numele ce-l porți,carate....

Să nu faci astfel!Te iubesc și-n taină

fiind al meu,e-a mea și buna-ți faimă!

W.Shakespeare-Sonete

XXXV

Nu te-ntrista mai mult decât se cade,

izvorul are mâl și roza ghimpi,

lună și soare -norii îi străbate,-

ce-n mugur zace putred n-ai să schimbi.

Omu-i supus erorii și eu însumi

greșelile iertându-ți, mă corup

rău îndulcindu-l și rămân cu plânsu-mi

păcatu-mpiedicându-l să ia trup.

Eroarea ți-o cunosc și-acuzatorul

devine astfel avocatul tău,

lupt împotriva mea și sunt izvorul

războiului între frumos și rău.

Dulcelui hoț ce pradă, neferice,

mă învoiesc acum să-i fiu complice.

W.Shakespeare-Sonete

XXXIV

Tu mi-ai făgăduit o zi ferice

și fără manta-mi am pornit la drum

sub norii începând să se ridice

ca să te-ascundă,putredul lor fum.

Nu e destul,când norii-i spargi cu geana,

chipul bătut de ploi să-l aurești,

nu e de-ajuns cu ir să-mi vindeci rana

rușinea dacă nu mi-o lecuiești!

Căința ta nu-mi este leacul,mie,

celui ce port a umilinței cruce,

cu prea puțin mâhnirea i-o subție

celui care povara tristă-și duce.....

Plângi?Lacrimile tale grele

sunt perlele ce te plătesc de rele.....

W.Shakespeare-Sonete

XXXIII

Văzut-am dimineața cea monarcă

munți lumina și înverzite mlaștini

și săruta cu duh alchimic parcă

de aur,liniștea întinsei pajiști.

Dar mă văzui cum nourii,în gloată,

pocindu-o,o-ntunecau de sus

și-o mai văzui trăgându-se, uitată

din văile rușinii spre apus.

Și mie soarele-ntr-o dimineață

mirtul splendorii pe-a mea frunte-a prins,

o oră doar mi l-a lăsat pe față

și mi l-a smuls al norilor cuprins....

Dar tot mi-e drag,dizgrația nu-l vede,

lumeștii sori îi seamănă,au pete!

W.Shakespeare-Sonete

XXXII

Vei supraviețui acelei zile

când moartea,lutu-n lut mi-o risipi

și versurile vei citi,umile

ale aceluia ce te-ndrăgi.

De le compari îți vor părea-nvechite

umbrite de-alte pene,dar iubind

nu rimele ce nu-s meșteșugite

ci forma-n care-am vrut să le cuprind

gândi-vei:„Muza prietenului ,poate

cu vremile crescând ar fi suit

și-n locul.al iubirii lui curate

alte minuni l-ar fi împodobit.”

Poeții, azi,îți iau virtutea-n stil,

în dragoste,poetul cel umil.....

W.Shakespeare-Sonete

XXXI

Ai inimile toate-ntr-al tău suflet

pe care eu pierdute le-am crezut,

domnesc în el iubiri cu dulce sunet

și prietenii ce îi știam de lut.

O,câte sfinte lacrime supuse

iubirea prea cucernică mi-a smuls

dau vamă pentru -atâtea vieți răpuse

ce înlăuntrul tău poate au curs!

Ești cripta-n care dragostea mea zace,

trofee strălucite-n ea văzui;

m-ai smuls din multele iubiri și-n pace,

ce-a fost al altora i-al tău acum.

În tine-i văd pe toți ce i-am iubit

și tu,prin ei,întreg m-ai dobândit....