În traducerea lui Gheorghe Tomozei.
............................
Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.
citat din William Shakespeare
Al dragostei minuscul zeu dormea cu torța lângă el când nimfe blânde neprihănirii juruite,abia de-l atingeau cu degete plăpânde iar cea mai dulce,focu-a ridicat (ce legiuni de inimi încălzise) fu generalul poftei dezarmat de-un gest virgin și facla,în abise se stinse lin,într-un izvor tăcut în care focul dragostilor piere și-nvăpăiază apa-n cuib de lut înzdrăvenind pe cel fără putere. Iubirea,apa o-nfierbântă,însă nu răcorește apa,fața plânsă...
Sta Cupidon cu torța în somnie până ce iată,i-o răpi o zână muind cu grabă gingașa făclie într-o fântână-a dragostei,fântână cu pururea învăpăiat,potirul și-nfierbântat de flăcări dezmățate până ce clocotul devine irul vindecător al bolilor ciudate. Din ochii dragei,torța-și ia văpaia iar Cupidon mă pune la-ncercare pașii-ndreptându-mi-i,să caut baia, ca un bolnav ce n-are alinare. Dar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul, când Cupidon își împlinește placul...
CLII Iubindu-te eu mint;de-ți vine rândul de două ori să minți și amândouă minciunile îți spurcă legământul din așternut.Iubești cu ură nouă. Dar ce sunt două jurăminte rupte când eu calc douăzeci?Eu sunt sperjurul care din tine-ncearcă să să-nfrupte, sunt umbra care-ți siluie conturul. Și e pierdut gândul credinții-n tine căci eu,jurând pe dulcea-ți bunătate pleoapa nu mi-am lăsat să se-nlumine la focul tău cel cast și-așa ,sunt poate. Pe veci,cel care minte,duh bolnav jurând numai pe tot ce e scârnav!
CLI Prea tânăr e amorul dar știu bine că el e-acela ce ne-nțelepțește, deci dulce amăgire,se cuvine de-s vinovat,să fii cel ce plătește. Mă vând,vânzându-te și blânde stele le schimb cu carne vinovată,parcă și sufletul îi spune cărnii mele că-n dragoste triumfă iar ea-ncearcă trofeu râvnit,în toate să apară sub ochii mei și cu mândrie umblă să-mi fie poate calul de povară care-și împarte umbra cu-a mea umbră. Mi-e gândul împăcat de-i zic „iubire” că ea mi-e zbor și-mi e și năruire....
CL De unde-ți iai puterea ce se-așează pe inima-mi ce clatină nesații și-n ochii ce-i împiedică să vază prin fum de raze,ale zilei grații? Păcatele cum le împaci,de-mi pare că în străfund de josnicii mărunte impui un rost și-n iscusinți murdare binele-i sfânt,iar ce e rău e-n frunte? Mă faci să te iubesc mai mult când ură, pe unde treci,o semeni în mulțime, mi-e dat să îndrăgesc ce alții-njură, că nu-ți sunt drag,să nu mai afle nime! De te țin dragă,după tot ce ești s-ar cuveni și tu să mă iubești!
CXLIX Nu te iubesc?Cruzimea ta m-apasă când împotrivă-mi partea ta o țin! Gândindu-te,eu uit de tot ,frumoasă tirană,chiar de mine uit deplin. Mi-s prieteni oare cei care te-acuză, și le țin partea,fără de habar? Când tu mă cerți,suspine port pe buză și mă răzbun pe mine însumi doar. Ce dar m-ar face să nu pot,de-apururi robul să-ți fiu,urmându-te-n restriști, când îți ador belșugul de cusururi numai când ochii,poruncind,ți-i miști? Ți-s dragi cei care văd,așa ți-i vrerea, urăște-mă,eu mi-am pierdut vederea.
CXLVIII Ce ochi îmi puse dragostea-n orbite de mi-i vederea mincinoasă? Și unde mi-s cugetele risipite, strâmb cumpănind cu ochiul oglindi? Dacă-i frumos ce ochiul meu străvede, de ce se spune că n-ar fi așa? De nu-i astfel,iubirea mea,s-ar crede că-i adevărul strâmb sub pleoapa ta. O,dragostea cum ar privi,prin lacrimi, cu ochi cerniți de jale și priveghi? Nu-i de mirare,iar tu orb,te clatini când norii cresc pe boltă,soare vechi! Orbindu-mă,vicleano,spune-mi unde îți tăinuiești păcatele imunde?
CXLVII Iubirea mea nu-i febră pofticioasă, bea ca pe lapte tot ce e durere, râvnește răul,poftelor se lasă pe care jindul ei bolnav le cere. Vraci al iubirii ce-o nutresc,gândirea, mâhnindu-se că uit tot ce-mi prescrie m-a părăsit zburând spre nicăirea; dorința-i moartă, iruri n-o învie. Sunt fără leac,ești mută,rațiune, un zbucium veșnic mă afundă-n spaimă, gândirile,vorbirea-mi sunt nebune și adevăruri,inutil,îngaimă.... Așa-i de te visez,lumină sacră tu,decât iadul infinit mai neagră.
CXLVI Biet suflet,miez al lutului meu,lutul mereu nevrednic,cine te-nvrăjbi, de ce ți-e ars pe dinlăuntru scutul pe-afară nins cu dulci aurării? De ce sporit la preț zidești conacul, al trupului,paraginii promis, când viermii-n el or să își facă veacul? Așa te vei sfârși,în care vis? Trăiește doar din paguba ,a slugii, balanța s-o îngreui cu belșug, schimbi clipe scârnave pe ore lucii, cu tine doar legând prieteșug! Hrănit cu Moartea care ne desparte, nici moartă,Moarte nu mai este Moarte....
CXLV Gura de Dragoste sculptată „Urăsc!”îmi pare că șoptește. Primindu-o am jalea toată iar ea se-nduplecă,firește și graiu-mi mustră că nu-mi pare ca totdeauna,dulce.Blânde își lasă vorbele să zboare și nu-ncărcate de osânde... După„Urăsc!” rosti cuvinte urmându-se,ca ziua,nopții, rostogolind pe trepte sfinte un demon în genunea morții; „Urăsc!”Un fulger străbătu adaosul:„Pe tine nu....”
CXLIV Am dragosti,două,duh de-alint și fiere ce-n sufletu-mi,înfrigurat,palpită: e-ntâiul duh bărbat cu păr de miere, cellalt e o muiere rău vopsită. Gândind să mă azvârle-n iad,ea vrea, femeie -diavol,ticăloasă cupă, dându-i târcoale,să-l îndemne-a bea pe îngerul cel blond să și-l corupă. L-a prefăcut în drac?De-acum va fi îngemănată,umbra lor să crească de mine-ndepărtată-ntru vecii. Ghicesc în raiuri,iadul cum se cască. Dar sigur nu-s,nu știu amara oră când diavolul pe înger îl devoră...
CXLIII Când gospodina năzuind să prindă penate vietăți își lasă-n prag pruncul din poală și apoi colindă cotloanele ogrăzii,țâncul drag o ține-n loc și își întoarce pasul, îi prinde poala,lăcrimând ușor iar ea pare să nu-i audă glasul țintind acel nimic fâlfâitor. Așa și tu himere-aștepți prin vreme pe când eu pruncul tău pribeag rămân, dar dacă-ți pierzi speranța,să te cheme că mă primești ca fiu la al tău sân... Astfel mă rog,cu plânsu-i de copil să-l reîntorci în viața ta pe Will!
CXLII Iubind,păcătuiesc;urând,ești sfântă, alungi nelegiuirea îndrăgirii dar măsurându-ne găsesc că-i blândă și-i dulce vina mea,un fruct al firii. Nu gura ta eu o ascult,copilă cu buze stacojii ce mint și cheamă, buze ce jurămintele sigilă și-al paturilor bun îl pun sub vamă. Ca să îmi fie legiuit amorul sădește-mi chipu-n ochii tăi în care sunt alții-acum gata să-și stingă dorul și-am să te-alint cu vițe urcătoare. De vei cerși cândva ce azi alungi pe tine doar te vei nega și-atunci...
CXLI Pe cinstea mea,nu ochii-mi te iubesc, ei ce te știu părelnică,nătângă, doar inima ,ce ei disprețuiesc înnebunită-i gata să răsfrângă. Auzul,șoapta-ți nu mi-a alintat, nici mâna povârnită lin,de gheață, nici miros și nici gust nu m-au chemat la un ospăț cu numai noi de față. Cinci minți,cinci simțuri,nu mă pot opri să fac un serv din inima-mi zăludă ce bărbătești elanuri părăsi spre-a se robi pedepsei tale ,crudă.... Mâhnirea-mi doar cu-atâta se alege, pedeapsă-mi este și fără de lege...
CXL Fii înțeleaptă,pe cât ești de crudă și pururi neîndurătoare.Fie să nu capete glas mâhnirea-mi mută cu-mprumutate vorbe de mânie... Ar fi mai bine dacă te-aș deprinde să-mi spui că mă iubești chiar dacă nu e așa cum vreau,așa precum îl vinde un doctor pe bolnav,cu vorbă șuie. N-aș vrea să fiu eu robul deznădejdii, smintitul înjurând fără tăgadă; nu-i ocolită lumea de primejdii și pe-alt smintit,smintiți răsar să-l creadă. Rostogolită, inima ,în ceață, cu ochi trufași,s-o urmărești te-nvață!
