LXV
Aramă,piatră,nesfârșită mare
sunt în puterea morții ne-nțelese,
cum ar putea tiparele de floare
plăpânda frumusețe s-o păstreze?
Duhul de miere-al verii cum să-ndure
asediile vântului și gerul?
Nici stâncile nu sunt atât de dure
sub gheara timpului ce sparge fierul.
O,gând amar,comori ce-și joacă jocul
cin,să le-ascundă -n chivotul vieții
cine să-mpiedice,prădalnic, focul
să jefuiască umbra frumuseții?
Nimeni căderii nu-i știrbește mersul
doar din cerneala-ntunecată ,versul.
