Biet suflet,miez al lutului meu,lutul
mereu nevrednic,cine te-nvrăjbi,
de ce ți-e ars pe dinlăuntru scutul
pe-afară nins cu dulci aurării?
De ce sporit la preț zidești conacul,
al trupului,paraginii promis,
când viermii-n el or să își facă veacul?
Așa te vei sfârși,în care vis?
Trăiește doar din paguba ,a slugii,
balanța s-o îngreui cu belșug,
schimbi clipe scârnave pe ore lucii,
cu tine doar legând prieteșug!
Hrănit cu Moartea care ne desparte,
nici moartă,Moarte nu mai este Moarte....
