XCIX
Întâia viorea de-o văd,o mustru:
„De unde-l ai parfumul,hoț plăpând?
Nu de pe buzele-ndrăgite?Lustrul
ți-l tragi din trupul drag ca din pământ.”
Pe crin îl cert în mâna ta de-ajunge,
pe măghiran în păr de ți s-a prins,
stau rozele pe ghimpi: roșia unge
cu mir,amiaza;alba lin s-a stins
și o a treia farmecul ți-l pradă
adăugându-i încă, hoț mărunt,
răsufletul,al tău,dar dintr-o dată
un vierme trupul i-l devoră, crunt.
Din câte știu,nu-i floare în poiană
să nu-și facă din dulcele tău, hrană...
XCVIII
În primăvara ta mi-a fost departe
pe când Aprilie-ncerca ,nocturn
un duh al tinereții să deșarte
și se-nsoțea în danțuri cu Saturn.
Nici tril de pasăre nici flori subtile,
lucind și-nmiresmate felurit
nu m-au făcut să laud vara-n file,
nu le-am cules potirul răsărit.
Nu m-a mirat a crinului zăpadă
și n-am slăvit al rozei stacojiu;
ele întruchipau fără tăgadă
tipare asemeni chipului tău viu.
Te regăseam,privindu-le ,ecou,
al iernii ce mă-nvăluie din nou.
XCVII
Iarnă mi-a fost când lungile-ți absențe
păreau că-s darul anului,tărâmul
cu ger și zile fără transparențe
al asprului Decemvrie bătrânul...
Abia trecută neaua și-a fost vară
și toamnă purtând primăvara-n sine,
ca văduva,povara ei ușoară
care pe cel pierdut n-o să-nlumine.
Dar mie mi-e nesuferit belșugul-
jind de orfan,fruct fără de părinte
când vara nu-ți înclină-n cale crugul
și tac,fiindcă nu ești păsări sfinte.
De vor cânta,pot lesne să aștearnă
pe frunza încă tremurândă,iarnă...
XCVI
Ce-n tine-i strâmb,e-al tinereții oare,
e fruct al tinereții al tău joc?
unind de-olaltă har și desfrânare
tu-i pui greșelii grația la loc.
Așa precum pe degetul reginei
sticla neroadă-i giuvaier ceresc,
eroarea care se străvede-n tine-i
luată drept un gând înțelepțesc.
Câți lupi n-ar înșele pe lume mielul
de-ar fi în oaie lupul prefăcut,
pe câți n-ai subjuga precum ți-e felul
de te-ai sluji de-ntregul tău avut?
Rămâi cum ești!Iubindu-te,socot
că ești al meu cu faima ta cu tot...
XCV
Ce dulce știi să-ți faci nerușinarea!
(vierme mișcându-se în crisalizi)
ți-e mândrul nume cu,mânjită ,floarea,
păcatele-n parfume le închizi.
Glasul ce spune-a zilelor, povestea,
erorile ți le înșiră tâmp
și te defaimă.Tu cu toate-acestea
binecuvânți orice renume strâmb.
Sălaș în tine vicii or să-și facă,
de ele ești ales să le fii han.
eroarea frumusețea o îmbracă
și ochiul,tot ce vede-i diafan.
O,nu te crede har fără egal:
prostul tocește cel mai dur pumnal!
XCIV
Cei ce pot face răul și nu-l fac
ne-ntunecând lucirile clipitei,
mișcând pe alții,ei ca piatra zac,
păstrând închise porțile ispitei.
Din mila cerului își fac veșmânt
din rodul firii,bani de cheltuială
își sunt stăpânii,alții-s slugi de rând
ce-și caută la ei chiverniseală.
E dulce-al florilor văratic trup
trăindu-și ori murind,tipare-alunge,
dar floarea,josnicii de o corup
de râsul buruienilor ajunge.
Trezită, seva buruienii, acră,
nu-ntrece în duhoare roza sacră...
XCIII
Trăiesc și cred că tu îmi porți credință
că nu-s smintitul soț și-așa-n iubire,
privirea ta-i aici, făgăduință
dar inima n-o află nicăire.
În ochii tăi cum ura nu se-așează
nu poți citi de m-au vândut,cum poate,
altora,ochii,gândul li-l trădează
cu licărul unor priviri ciudate.
Cerul,zidindu-te a-nscris hrisoave:
numai iubire fața ta să poarte
și ochii să primească-n ore grave
numai dulceața cea fără de moarte...
Fire și chip ,de nu le lași gâlcevei
va fi splendoarea ta cu mărul Evei!
XCII
Un rău mai crunt decât să pleci,poți face
tu ce mi-ești dat pe toată viața mie?
Doar cât iubești viața-mi se desface,
lungi,zilele sub umbra ta să-mi fie.
De răul cel mai mare nu-mi tem viața
când răul cel mai mic stă s-o suprime,
alt rost gândesc să-mi lumineze fața
de tine-atârn și-s fără tine nime.
Nu poți,cu mânierile prea dese
să-mi tulburi ziua:spaima-mi este plata
și-astfel ,cu temelii abia-nțelese
iubirea mi-o așez,de moarte gata...
Cine-i mereu frumos,cinstit și viu?
Tu poți să minți și eu pot să nu știu...
XCI
La unii fala,cum se nasc, adastă,
alții o au în vlagă ori parale,
unii-n bulendre(noua modă proastă!)
alții în șoimi,la alții într-un cal e....
În lume fiecare-și are toana
în care-o bucurie-n plus găsește
dar nu-s de mine,nu-mi cobor sprânceana
când soarta mea cu toate se-ntâlnește.
Mai mult iubesc făptura-ți decât cinul,
mulțimea de averi,podoabe,haine,
ori cai și șoimi și desfătare;plinul
avându-l,am și ale lumii taine...
Atâta doar că de-mi iai tot,atunci
în neagră sărăcie mă arunci.
XC
Urăște-mă de vreai,fă-o acuma
când unii se muncesc să mă dezică,
și-așa cu ură însoțește-ți bruma
dar nu mi te întoarce iar,mi-e frică....
Dar inima-mi va ispăși durerea
și-abia atunci să vii, supus dezastru,
nopții cu viscol nu-i suport puterea
ci doar ruina priveghează-mi ,astru.
Vreai să mă lași? Mă părăsește până
mărunte rane,alte,îmi sunt chinul,
lovește-mă ca astfel,în țărână
să-mi gust și eu neîmplinit destinul.
Oricât amar și nenoroc m-așteaptă
nu-s cu plecarea ta pe-aceeași treaptă!
LXXXIX
Mă lași,îmi spui ,prea multe patimi
și te-nțelege firea-mi guralivă,
îmi spui că-s șchiop și grabnic glezna-mi clatin,
nu-ți stau nici cu o vorbă împotrivă.
Nu poți,măsura multelor prigoane
s-o dai ,iubire,când îți ies în cale,
cum însumi,îmi spun vorbele dușmane
făcându-mă străin ființei tale.
Voi fi străin de pasul tău și gura
dulcele nume,n-o să ți-l mai sune
și n-am s-ajung,profan,să-ntrec măsura
trădând ce-a fost cândva să ne adune.
Doar împotrivă-mi vorbele-am să caut:
ce tu urăști,nicând nu pot să laud.
LXXXVIII
De-ai vrea să mă arunci pe rug și-n ochii
etern zeflemitori voi fi ridicul,
lupta-voi împotrivă-mi să-ți apropii
virtuțile,tu,lașul și nimicul....
Știindu-mi vulnerarea cel mai bine
un catastif să-l umplu-aș fi în stare
cu lungul șir de fapte de rușine
și-așa,pierzându-mă,câștigi splendoare.
Totuși și eu voi izbândi,desigur,
când e al tău tot ce-n ființă-mi zace
căci vezi,jignirea ce-mi aduc eu singur
de două ori m-a fericit, de-ți place.....
Îmi ești atât de drag încât, la rău,
eroarea o încerc în locul tău.
LXXXVII
Adio,dar prea scump!Nemeritat e
În fața sărăciei mele prețul;
hrisovul ce-ți conferă libertate
nu-i și al meu,al meu e doar disprețul!
Să te păstrez,dar cum?Sub stea umilă
sunt demn de avuțiile-ți prea multe?
Pierdut îmi e temeiul,fără milă
cuvintele -mi de tine vor s-asculte.
Nu-ți știai prețul când mi-ai fost aproape,
te-ai înșelat crezându-mă-nțeleptul,
lumina ce mi-ai dat o să se-ngroape
în tine,cum a fost și cum e dreptul.
Ai fost al meu,cel ce cu fum se-alege:
treaz, sunt nimic,numai în vis sunt rege....
