CLIV
Al dragostei minuscul zeu dormea
cu torța lângă el când nimfe blânde
neprihănirii juruite,abia
de-l atingeau cu degete plăpânde
iar cea mai dulce,focu-a ridicat
(ce legiuni de inimi încălzise)
fu generalul poftei dezarmat
de-un gest virgin și facla,în abise
se stinse lin,într-un izvor tăcut
în care focul dragostilor piere
și-nvăpăiază apa-n cuib de lut
înzdrăvenind pe cel fără putere.
Iubirea,apa o-nfierbântă,însă
nu răcorește apa,fața plânsă...
CLIII
Sta Cupidon cu torța în somnie
până ce iată,i-o răpi o zână
muind cu grabă gingașa făclie
într-o fântână-a dragostei,fântână
cu pururea învăpăiat,potirul
și-nfierbântat de flăcări dezmățate
până ce clocotul devine irul
vindecător al bolilor ciudate.
Din ochii dragei,torța-și ia văpaia
iar Cupidon mă pune la-ncercare
pașii-ndreptându-mi-i,să caut baia,
ca un bolnav ce n-are alinare.
Dar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul,
când Cupidon își împlinește placul...
CLII
Iubindu-te eu mint;de-ți vine rândul
de două ori să minți și amândouă
minciunile îți spurcă legământul
din așternut.Iubești cu ură nouă.
Dar ce sunt două jurăminte rupte
când eu calc douăzeci?Eu sunt sperjurul
care din tine-ncearcă să să-nfrupte,
sunt umbra care-ți siluie conturul.
Și e pierdut gândul credinții-n tine
căci eu,jurând pe dulcea-ți bunătate
pleoapa nu mi-am lăsat să se-nlumine
la focul tău cel cast și-așa ,sunt poate.
Pe veci,cel care minte,duh bolnav
jurând numai pe tot ce e scârnav!
CLI
Prea tânăr e amorul dar știu bine
că el e-acela ce ne-nțelepțește,
deci dulce amăgire,se cuvine
de-s vinovat,să fii cel ce plătește.
Mă vând,vânzându-te și blânde stele
le schimb cu carne vinovată,parcă
și sufletul îi spune cărnii mele
că-n dragoste triumfă iar ea-ncearcă
trofeu râvnit,în toate să apară
sub ochii mei și cu mândrie umblă
să-mi fie poate calul de povară
care-și împarte umbra cu-a mea umbră.
Mi-e gândul împăcat de-i zic „iubire”
că ea mi-e zbor și-mi e și năruire....
CL
De unde-ți iai puterea ce se-așează
pe inima-mi ce clatină nesații
și-n ochii ce-i împiedică să vază
prin fum de raze,ale zilei grații?
Păcatele cum le împaci,de-mi pare
că în străfund de josnicii mărunte
impui un rost și-n iscusinți murdare
binele-i sfânt,iar ce e rău e-n frunte?
Mă faci să te iubesc mai mult când ură,
pe unde treci,o semeni în mulțime,
mi-e dat să îndrăgesc ce alții-njură,
că nu-ți sunt drag,să nu mai afle nime!
De te țin dragă,după tot ce ești
s-ar cuveni și tu să mă iubești!
CXLIX
Nu te iubesc?Cruzimea ta m-apasă
când împotrivă-mi partea ta o țin!
Gândindu-te,eu uit de tot ,frumoasă
tirană,chiar de mine uit deplin.
Mi-s prieteni oare cei care te-acuză,
și le țin partea,fără de habar?
Când tu mă cerți,suspine port pe buză
și mă răzbun pe mine însumi doar.
Ce dar m-ar face să nu pot,de-apururi
robul să-ți fiu,urmându-te-n restriști,
când îți ador belșugul de cusururi
numai când ochii,poruncind,ți-i miști?
Ți-s dragi cei care văd,așa ți-i vrerea,
urăște-mă,eu mi-am pierdut vederea.
CXLVIII
Ce ochi îmi puse dragostea-n orbite
de mi-i vederea mincinoasă? Și
unde mi-s cugetele risipite,
strâmb cumpănind cu ochiul oglindi?
Dacă-i frumos ce ochiul meu străvede,
de ce se spune că n-ar fi așa?
De nu-i astfel,iubirea mea,s-ar crede
că-i adevărul strâmb sub pleoapa ta.
O,dragostea cum ar privi,prin lacrimi,
cu ochi cerniți de jale și priveghi?
Nu-i de mirare,iar tu orb,te clatini
când norii cresc pe boltă,soare vechi!
Orbindu-mă,vicleano,spune-mi unde
îți tăinuiești păcatele imunde?
CXLVII
Iubirea mea nu-i febră pofticioasă,
bea ca pe lapte tot ce e durere,
râvnește răul,poftelor se lasă
pe care jindul ei bolnav le cere.
Vraci al iubirii ce-o nutresc,gândirea,
mâhnindu-se că uit tot ce-mi prescrie
m-a părăsit zburând spre nicăirea;
dorința-i moartă, iruri n-o învie.
Sunt fără leac,ești mută,rațiune,
un zbucium veșnic mă afundă-n spaimă,
gândirile,vorbirea-mi sunt nebune
și adevăruri,inutil,îngaimă....
Așa-i de te visez,lumină sacră
tu,decât iadul infinit mai neagră.
CXLVI
Biet suflet,miez al lutului meu,lutul
mereu nevrednic,cine te-nvrăjbi,
de ce ți-e ars pe dinlăuntru scutul
pe-afară nins cu dulci aurării?
De ce sporit la preț zidești conacul,
al trupului,paraginii promis,
când viermii-n el or să își facă veacul?
Așa te vei sfârși,în care vis?
Trăiește doar din paguba ,a slugii,
balanța s-o îngreui cu belșug,
schimbi clipe scârnave pe ore lucii,
cu tine doar legând prieteșug!
Hrănit cu Moartea care ne desparte,
nici moartă,Moarte nu mai este Moarte....
CXLV
Gura de Dragoste sculptată
„Urăsc!”îmi pare că șoptește.
Primindu-o am jalea toată
iar ea se-nduplecă,firește
și graiu-mi mustră că nu-mi pare
ca totdeauna,dulce.Blânde
își lasă vorbele să zboare
și nu-ncărcate de osânde...
După„Urăsc!” rosti cuvinte
urmându-se,ca ziua,nopții,
rostogolind pe trepte sfinte
un demon în genunea morții;
„Urăsc!”Un fulger străbătu
adaosul:„Pe tine nu....”
CXLIV
Am dragosti,două,duh de-alint și fiere
ce-n sufletu-mi,înfrigurat,palpită:
e-ntâiul duh bărbat cu păr de miere,
cellalt e o muiere rău vopsită.
Gândind să mă azvârle-n iad,ea vrea,
femeie -diavol,ticăloasă cupă,
dându-i târcoale,să-l îndemne-a bea
pe îngerul cel blond să și-l corupă.
L-a prefăcut în drac?De-acum va fi
îngemănată,umbra lor să crească
de mine-ndepărtată-ntru vecii.
Ghicesc în raiuri,iadul cum se cască.
Dar sigur nu-s,nu știu amara oră
când diavolul pe înger îl devoră...
CXLIII
Când gospodina năzuind să prindă
penate vietăți își lasă-n prag
pruncul din poală și apoi colindă
cotloanele ogrăzii,țâncul drag
o ține-n loc și își întoarce pasul,
îi prinde poala,lăcrimând ușor
iar ea pare să nu-i audă glasul
țintind acel nimic fâlfâitor.
Așa și tu himere-aștepți prin vreme
pe când eu pruncul tău pribeag rămân,
dar dacă-ți pierzi speranța,să te cheme
că mă primești ca fiu la al tău sân...
Astfel mă rog,cu plânsu-i de copil
să-l reîntorci în viața ta pe Will!
CXLII
Iubind,păcătuiesc;urând,ești sfântă,
alungi nelegiuirea îndrăgirii
dar măsurându-ne găsesc că-i blândă
și-i dulce vina mea,un fruct al firii.
Nu gura ta eu o ascult,copilă
cu buze stacojii ce mint și cheamă,
buze ce jurămintele sigilă
și-al paturilor bun îl pun sub vamă.
Ca să îmi fie legiuit amorul
sădește-mi chipu-n ochii tăi în care
sunt alții-acum gata să-și stingă dorul
și-am să te-alint cu vițe urcătoare.
De vei cerși cândva ce azi alungi
pe tine doar te vei nega și-atunci...
CXLI
Pe cinstea mea,nu ochii-mi te iubesc,
ei ce te știu părelnică,nătângă,
doar inima ,ce ei disprețuiesc
înnebunită-i gata să răsfrângă.
Auzul,șoapta-ți nu mi-a alintat,
nici mâna povârnită lin,de gheață,
nici miros și nici gust nu m-au chemat
la un ospăț cu numai noi de față.
Cinci minți,cinci simțuri,nu mă pot opri
să fac un serv din inima-mi zăludă
ce bărbătești elanuri părăsi
spre-a se robi pedepsei tale ,crudă....
Mâhnirea-mi doar cu-atâta se alege,
pedeapsă-mi este și fără de lege...
CXL
Fii înțeleaptă,pe cât ești de crudă
și pururi neîndurătoare.Fie
să nu capete glas mâhnirea-mi mută
cu-mprumutate vorbe de mânie...
Ar fi mai bine dacă te-aș deprinde
să-mi spui că mă iubești chiar dacă nu e
așa cum vreau,așa precum îl vinde
un doctor pe bolnav,cu vorbă șuie.
N-aș vrea să fiu eu robul deznădejdii,
smintitul înjurând fără tăgadă;
nu-i ocolită lumea de primejdii
și pe-alt smintit,smintiți răsar să-l creadă.
Rostogolită, inima ,în ceață,
cu ochi trufași,s-o urmărești te-nvață!
CXXXIX
O,să nu-mi ceri să-ți spun câtă cruzime
mi-așezi pe inimă în mii de chipuri,
mai bine ochii tăi să mă suprime
dar fără-ndemânatice tertipuri!
Spune-mi pe altul că iubești,dar ochii
când ești cu mine,lasă-i să mă-nvie,
de ce cu vicleșuguri te apropii
când brațu-mi să se apere nu știe?
Și totuși să te iert aș vrea,iubire,
spre alții poate,focul lor subțire
să se azvârle ca săgeți cu arce.
Și totuși,nu:cum scad sub stele-nalte
măcar ucide-mă cu totu-ncalte...
CXXXVIII
Ea jură că-i din adevăr, icoană
și eu o cred,deși minciuna-i simt,
mă vede june fără de prihană
neînvățat cu-al lumii veșted jind.
Mă crede tânăr deși bine știe
că zilele-mi mai bune-mi sunt trecut
și eu pare s-o cred în viclenie
și-al ei și-al meu,nu-i adevărul slut.
Ea tace,mincinoasa.De ce oare
nu-i spun că sunt bătrân,cum de-am uitat?
Ești un nărav al dragostei,uitare,
anii nu-i știi,câți ai cu-adevărat!
Și-astfel o mint,la rându-i ea mă minte,
minciuna-i dintre vini cea mai cuminte...
CXXXVII
Ce le faci ochilor,iubire oarbă?
ei nici nu văd ceea ce văd
știu frumusețea ce-i,dar țin de-olaltă
bine și rău,lumină și prăpăd.
De i-au corupt privirile haine
priviri ce sunt al necredinței rod,
răsar în golfuri de catarge pline
prinzându-mi inima ca-ntr-un năvod.
Să fie-acesta locul de-ntâlnire
al lumii largi,cu-amăgitor nisip,
sau ochii mei vazându-l ,cu iubire
acoperă cu nimb murdarul chip?
Ochii-amândoi și inima-mi se lasă
într-a minciunii rană noroioasă...
CXXXVI
Dacă te mustră firea că-s pe-aproape,
orbește-i jură că-s al tău,că-s Will
ce-ar vrea, în tine ,umbra și-o îngroape,
de Will fii plină,de-al lui duh subtil.
El vrerea ți-o va împlini,nebunul,
dorul cu dor va logodi-n zadar.
Singur de ești,mulțimii-i pari niciunul,
el, singuru-i robit de al tău har.
Mulțimea de mă-nghite,dat să-mi fie
să trec,nenumărat,într-al tău dor,
nimicul meu,al tău nimic îl știe
cu taine dulci rănindu-te ușor.
Fă-mi numele iubit,iubește-mi-l
și atunci ți-s drag,căci eu sunt vrerea,WILL!
CXXXV
Au toate-un jind,tu-l ai pe-al tău,pe WILL
și-alt WILL de pofte prisosit, te cere,
e-un WILL pentru oricare și ostil
preadulcei liniști,el e numai vrere.
Ai vrea la jindul tău nemărginit
s-adaugi jindul meu,cu-mbelșugare,
ori jindul altora îngăduit
îmi lasă jindul fără îndurare?
Cum mările-s sporite de furtuni
primind și ploaia-n matcă,revărsată
și tu,atâția WILL în WILL i-aduni
visezi să fii în WILL tot mai bogată.
Toți câți sunt WILL tu jinduie-i mereu
cu-n singur WILL,pentru-al tău WILL,doar eu...
CXXXIV
Al tău e,recunosc,iar eu,se știe
voinței tale-s zălogit;eu însumi
cuvântu-mi calc chemând alt chip să-nvie
ca-ntors în mine să-ndulcească plânsu-mi.
Dar tu-l oprești și nici el nu se-arată,
ești lacomă cu cel deprins,în vreme,
chezaș să-mi fie și cu-ndatorată,
robită ție,mâna-i să mă cheme.
Cămătăreasă lacomă,ți-e spornic
gândul ce-mi duce prietenu-n osândă,
prin judecăți târât,îl scoți datornic,
de mine-l rupi,ceri dragostei dobândă!
Îl pierd,ne pierzi și tu,și bob cu bobul
plătește el,iar eu sunt veșnic robul....
CXXXIII
Simțire,te blestem,tu,ce iubirea
cu prietenul de-olaltă îmi rănești,
n-ajunge,doar a mea,nefericirea,
sclaviei și pe el îl dăruiești?
Pe mine însumi chinul crud mă prinde,
pe celălalt eu,lăuntric,îl absoarbe,
puterea ta acaparând mă vinde,
chin întreit mă prinde-n lanțuri oarbe.
În pieptul tău vreau inima să-mi ferec,
dar inima lui las-o-n libertate,
eu ocroti-o-voi din întuneric,
din tainița,a trupului meu poate.
I poți râvni fiindcă eu,știu bine,
rămân al tău,cu tot ce-i viu în mine...
CXXXII
Iubindu-ți ochii-n care se răsfrânge
privirea mea ,de ei compătimită
îi văd în negru,cum încearcă-a plânge
cu milă tandră,inima-mi rănită.
Și-ntr-adevăr,nici soarele ce suie
spre cer,în zori,nu pâlpâie mai blând,
nici steaua dintr-a serii cetățuie
nu aurește-amurguri și pământ.
Cum ochii tăi răsar,îndoliații,
plângându-mă,învăluiți ca-n fum
cuprins în faldul tristei tale grații
cu mila ta mă însoțesc de-acum.
E frumusețea neagră,pot s-o jur
și-i hâd tot ce nu are-al tău contur...
CXXXI
Asemeni frumuseților trufașe,
despotică tu ești,pe când eu
te-alint cu tandre cântece gingașe,
viu giuvaier te cred,sclipind mereu.
Și totuși,unii cred că n-ai putere
să îmi aduci al dragostei noroc
întârzii s-l contest dar în tăcere
strâmbul lor gând cu silă mi-l evoc.
Spre-a-mi dovedi că nu mă mint,întreagă,
căldura vocii,geamătul,ți-nchin:
mi-e dragă frumusețea ta cea neagră
o spune-n locu-mi fiece suspin.
La fapte neagră ești,fără tăgadă,
ponegritorilor,prea dulce pradă...
CXXX
Nu-s sori, ochii iubitei,nu scânteie
roșia-i gură ca mărgeanu-n mări
de-i albă neaua,sânul ei de ce e
posomorât,și-i noapte al ei păr?
Știu,din Damasc,albe și roșii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme știu,stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit.
Îmi place s-o ascult deși-i mai scumpă
auzului,o muzică-i știut,
nu le-am văzut zeițele cum umblă
dar ea,mergând,pășește doar,pe lut.
Și totuși,jur pe cer,făptura-i rară
cu nimeni și nimic nu se compară...
CXXIX
Când spiritul,ocara îl descrește
fapta îi e dezmăț nerușinat,
ucide,minte și-n blestem sporește,
sălbăticit și crunt și întinat.
Neîmpăcat,dospind printre primejdii,
abstras gândirii fuge și-abia prins
nebun,momeala caută,ca peștii,
în mrejile întinse dinadins.
Smintit când hăituit e și când pradă,
abia-nhățat îți scapă și îl crezi
făgăduire,floare de zăpadă
și-apoi ca-ntr-un amarnic vis stagnezi.
Toți bănuim,știindu-i putregaiul,
că iadul lui ne dezvelește raiul?
CXXVIII
Tot mai ades m-alintă muzici grave
mișcând în lemnul fericit o strună
vibrată lin,de degete suave
ce armonii metalice adună.
Mici clape diavolești care în jocul
voios stârnit de-al muzicii alint
să îți sărute palma,au norocul
în timp ce eu,sărmanul,ars de jind
aș vrea să-mi schimb azi buzele,cu lemnul
acelor țăndări peste care,blând,
coboară mâna dulce,eu,nedemnul
ce gura vie pe lemn mort o vând...
Primească-ți mâinile,claviatura
iar mie dăruie-mi sărutul,gura.
CXXVII
În vremuri de demult,femeia brună,
frumoasă chiar,disprețul îl stârnea,
azi negrul moștenește o cunună
pe care frumuseții vechi i-o ia.
Dar de când mâna dobândește chipul
de-a-mpodobi cu dresuri chipul slut,
se trece frumusețea ca nisipul
și-i pângărită-n cuibul neștiut.
De-aceea-s negri ochii Doamnei mele
cu-nlăcrimate dolii însoțiți
plângându-le, se vede ,pe acele
cu ochi de sulimanuri zugrăviți.
Și-așa cum sunt,tristeți când îi încearcă
sunt,ochii negri,frumusețea,parcă...
CXXVI
O,tinere ce poți să miști cu pripa?
Nisipu-n ornic,secera lui-clipa?
Urcuș adevărat îți e declinul,
cei ce-ți sunt dragi descresc și ei ca vinul.
Natura,doamnă peste sparte arce
înaintezi,ea îndărăt te-ntoarce,
ea are meșteșuguri,felurime
să stingă timpul,ora s-o suprime.
Te place,totuși teme-te:o rază
o-ntârzie în zbor,dar n-o păstrează.
Când îți plătește tihna,viața ta
e banul ce-l aruncă pe tejghea...
CXXV
La ce mă-ntind sub baldachin,
ce sunt onoarea,fastul și risipa
când temelii am așezat,deplin
cu mai puțină viață decât clipa?
Pe robii grației eu i-am văzut
plătind cu cele mai de preț odoare
duhul parfumului contrafăcut,
vrednici de plâns,robiți de contemplare.
Smerenia mi-o lasă,sfânt alint,
primești ofranda inimii,săracă
dar liberă?Acum a ta o simt,
singură vrea în pieptul tău să treacă!
Fugi mincinosule,n-ai să păstrezi
ce,fără de prihană,întinezi!
CXXIV
Iubirea de mi-ar fi vlăstar domnesc,
bastard al soartei poate i-ar fi starea,
urât de timp și ținut drag;cum cresc
spinii-ntre spini și între ierburi, floarea.
Pe ea nu întâmplarea o zidi,
surâzătorul fast ea nu-l îndură
nu-și trece vremea-n lăudăroșii
chiar dacă moda către ele-o fură.
Politiceasca erezie nu
îi dijmuiește clipele curate,
iubirea ei ce din iubiri crescu
nu piere-n arșiți,nici sub ploi nu cade.
Nebunii fie-mi martorii,cuminții
trăiesc nelegiuit și mor ca sfinții.
CXXIII
O,nu, să nu te lauzi că mă schimbi
zidindu-ți piramide și opreliști
ce mie-mi par,străluminate timp
veșmântul doar,al unei vechi priveliști!
Noi dăinuim puțin și tu ascunzi
în umbre noi conture-mbătrânite,
le credeam rod al propriilor frunți
visate și abia întrezărite...
Hrisoavele-ți desfid și nu mă mir
de ce-i prezent și care ni-i trecutul,
ți-s amintirile un cimitir
în care-ți modelezi în grabă lutul.
Aceasta-ți jur,la tristele-ți petreceri:
om al credinței sunt chiar de mă seceri!
CXXII
Țin filele de tine scrise-n minte
cu litere fierbinți, de neuitare,
ce-s mai presus de slova mea cuminte
cu care-nfrunt eternități și zare.
Sau le voi ține-n inimă și-n fapte,
știindu-le dăinuitoarea fire
nicând pierdute-n risipiri și noapte
și pururi rămânând în amintire?
Memoria-mi în prăfuita-i rază
doar scrisa ta întreagă,o reține
și dragostea-n răboj nu și-o crestează,
ea crede doar cuvântul de la tine.
Printr-un alt semn la mine să te-aduc?
Aș fi ca altul nimenea,uituc...
CXXI
Fii josnic,josnic de ești socotit
a fi sau a nu fi pot fi tot una
când bucuria ta s-a năruit
când cei din jur i-adaugă minciuna!
De ce se-ndeamnă-atâția ochi ce vând
fierbintelui meu sânge să se-nchine:
mârșavii,mârșăviile vânând
de ce așează răul pe-al meu bine?
Nu,sunt ce sunt! Și nu pe-același prag,
nu-mpart cu nimeni vinile și treapta,
eu pot fi drept,ei strâmbătate-și fac,
murdar,ochianu-i ce-mi citește fapta...
Răul de-l văd cum crește și-l îndură,
oamenii-s răi și-s regi în țări de ură!
CXX
Cruzimea ta de ieri azi mă-ndulcește
și-nseninează chipul meu durut,
greșala mă-ncovoaie dar,firește
n-am nervi de-aramă ori de fier bătut.
S-ar crede că ai fost o vreme-n iad
dar eu ,tiranul,n-am pus în balanță
cât am lovit și cât am îndurat.
O,noaptea vechile dureri le-abate,
ce dâre-adânci în visul tău săpam!
și rănile ni le închide, toate,
cu tămăduitor,umil balsam.
Nici vinile nu pot să ne despartă;
mă iartă vina ta și-a mea te iartă...
CXIX
Ce leac băui din lacrimă de știmă
curgând prin filtre diavolești,din frig?
Mi-e spaima vis și visul spaime-animă
și pierd când sunt aproape de câștig!
Al inimii trecut nemernic șterge
tot ce iubirea-mi binecuvânta,
ochi-mi golesc orbita ca s-alerge
sub nebuneasca frângere de stea.
O,rău benefic!Bine și mai bine
răzbat numai când răul l-au bătut
iubirea înălțată pe ruine
crește mai limpede ca la-nceput.
Slujit de rău,cel care-a risipit
și-ntoarce pierderile întreit.
CXVIII
Precum mai aprig pofta ne-o-ntărâtă
usturoiate zemuri,din fiertură,
cum stăm sub mâna bolii,mohorâtă,
doftoricindu-ne fără măsură,
tot astfel,fiind plin de dulce miere,
amare sații le vânez din oală
și huzurind mi-apropii cu plăcere
fără să fiu bolnav,culcuș de boală.
Diplomația dragostei îmi pare
că vindecă dureri tămăduite,
pe teferi ea îi ține-n ascultare
cu irul,al licorilor trezite.
O inimă,de tine de-i bolnavă
găsește-n leacul așteptat ,otravă....
CXVII
Poți să-mi acuzi zgârcenia,uit oare
să te despăgubesc de tot ce-mi dai
uit drumul către tine,drumul care
de pașii mei cu lanțuri îl legai?
Bat căi de vis ce mi-s necunoscute
și timpului i-am dat al tău avut
înălțând pânze-n vânturile multe
departe să mă ducă de trecut.
Adună-le,greșeli,fățărnicie
tot ce-mpotrivă-mi ar putea să stea,
sprânceana ți-o încruntă,dar ,vai mie!
să nu m-așezi sub,blândă,ura ta...
Ai milă;la-ncercare dacă-am pus
iubirea ta statornică nespus!
CXVI
Nu-s stavili două firi când se cunună:
iubirea nu-i cu-adevărat iubire
de se preschimbă și altcum răsună
dacă o-ncearcă fum și amăgire.
O,nu, ea e înveșnicit,limanul
neaplecat de oarba vijelie
și-i călăuză pânzei ,pe oceanul
ce nici măcar comorile nu-i știe.
Nu-i măscăriciul vremii chiar de-și lasă
sub raza coasei,dulcea ei făptură,
ea orele-i înfruntă,curajoasă
până atunci când mâna morții-o fură.
De mint și-s prins pot spune liniștit;
n-am scris vreun rând și nimeni n-a iubit!
