XCV
Ce dulce știi să-ți faci nerușinarea!
(vierme mișcându-se în crisalizi)
ți-e mândrul nume cu,mânjită ,floarea,
păcatele-n parfume le închizi.
Glasul ce spune-a zilelor, povestea,
erorile ți le înșiră tâmp
și te defaimă.Tu cu toate-acestea
binecuvânți orice renume strâmb.
Sălaș în tine vicii or să-și facă,
de ele ești ales să le fii han.
eroarea frumusețea o îmbracă
și ochiul,tot ce vede-i diafan.
O,nu te crede har fără egal:
prostul tocește cel mai dur pumnal!
XCIV
Cei ce pot face răul și nu-l fac
ne-ntunecând lucirile clipitei,
mișcând pe alții,ei ca piatra zac,
păstrând închise porțile ispitei.
Din mila cerului își fac veșmânt
din rodul firii,bani de cheltuială
își sunt stăpânii,alții-s slugi de rând
ce-și caută la ei chiverniseală.
E dulce-al florilor văratic trup
trăindu-și ori murind,tipare-alunge,
dar floarea,josnicii de o corup
de râsul buruienilor ajunge.
Trezită, seva buruienii, acră,
nu-ntrece în duhoare roza sacră...
XCIII
Trăiesc și cred că tu îmi porți credință
că nu-s smintitul soț și-așa-n iubire,
privirea ta-i aici, făgăduință
dar inima n-o află nicăire.
În ochii tăi cum ura nu se-așează
nu poți citi de m-au vândut,cum poate,
altora,ochii,gândul li-l trădează
cu licărul unor priviri ciudate.
Cerul,zidindu-te a-nscris hrisoave:
numai iubire fața ta să poarte
și ochii să primească-n ore grave
numai dulceața cea fără de moarte...
Fire și chip ,de nu le lași gâlcevei
va fi splendoarea ta cu mărul Evei!
XCII
Un rău mai crunt decât să pleci,poți face
tu ce mi-ești dat pe toată viața mie?
Doar cât iubești viața-mi se desface,
lungi,zilele sub umbra ta să-mi fie.
De răul cel mai mare nu-mi tem viața
când răul cel mai mic stă s-o suprime,
alt rost gândesc să-mi lumineze fața
de tine-atârn și-s fără tine nime.
Nu poți,cu mânierile prea dese
să-mi tulburi ziua:spaima-mi este plata
și-astfel ,cu temelii abia-nțelese
iubirea mi-o așez,de moarte gata...
Cine-i mereu frumos,cinstit și viu?
Tu poți să minți și eu pot să nu știu...