LXXII
Când n-oi mai fi,s-or nevoi să știe
urmașii care dar mi te sorti,
tu uită-mă, iubire, pe vecie,
căci meritele nu-mi poți dovedi.
Doar dacă în vreo dulce născocire
ai să m-arăți și-n seamă de-ai să-mi pui
acoperind pe mort,vreo strălucire
cu care adevărul darnic nu-i.
Minciună,dragostile să nu pară
nemeritat elogiu de-mi înalți,
îngroapă-mi numele cu trupul tău,dară,
să nu fim noi rușinea celorlalți.
Eu sunt umilul,tu îmi ești amicul
disprețuit,de-l lauzi pe ridicul.
