LXVI
Scârbit de tot,izbava morții chem,
cel drept cerșește,lașul își arogă,
nevolnic,a magnificienții togă
și gândul pur se stinge sub blestem.
Cinstirea-i împărțită grosolan,
e pângărită casta feciorie
perfecțiunea-i frântă de urgie
și-ngenuncheat orice sublim elan.
A artei gură trândavu-o astupă,
nerodul iscusinții-i poruncește
și adevărul singur se smerește
robit mișelului ce-i stă să-i rupă.
Scârbit de tot,m-aș stinge fără glas,
doar dragostea,murind,cui să o las?
