LXII
De dragostea de sine-i stăpânită
ființa mea,orice cotlon din mine
nu-i leac s-o mântuie,ea e zidită
în învelișul inimii prea- pline.
Nu-i chip mai grațios,tipar mai mândru
și nu-i ca mine nimenea mai teafăr,
eu gestu-mi prețuiesc și-s gata întru
aceeași slavă să mă cred luceafăr.
Dar când oglinda adevăru-mi spune
sunt tăbăcitul de nevoi și rele,
pe dos mi-apare- amorul ,o,nebun e
cel care se crede îndrăgit de stele!
Dar eu sunt tu și dacă te slăvesc,
cu anii tăi eu anii-mi zugrăvesc.
