CLIV
Al dragostei minuscul zeu dormea
cu torța lângă el când nimfe blânde
neprihănirii juruite,abia
de-l atingeau cu degete plăpânde
iar cea mai dulce,focu-a ridicat
(ce legiuni de inimi încălzise)
fu generalul poftei dezarmat
de-un gest virgin și facla,în abise
se stinse lin,într-un izvor tăcut
în care focul dragostilor piere
și-nvăpăiază apa-n cuib de lut
înzdrăvenind pe cel fără putere.
Iubirea,apa o-nfierbântă,însă
nu răcorește apa,fața plânsă...
CLIII
Sta Cupidon cu torța în somnie
până ce iată,i-o răpi o zână
muind cu grabă gingașa făclie
într-o fântână-a dragostei,fântână
cu pururea învăpăiat,potirul
și-nfierbântat de flăcări dezmățate
până ce clocotul devine irul
vindecător al bolilor ciudate.
Din ochii dragei,torța-și ia văpaia
iar Cupidon mă pune la-ncercare
pașii-ndreptându-mi-i,să caut baia,
ca un bolnav ce n-are alinare.
Dar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul,
când Cupidon își împlinește placul...
CLII
Iubindu-te eu mint;de-ți vine rândul
de două ori să minți și amândouă
minciunile îți spurcă legământul
din așternut.Iubești cu ură nouă.
Dar ce sunt două jurăminte rupte
când eu calc douăzeci?Eu sunt sperjurul
care din tine-ncearcă să să-nfrupte,
sunt umbra care-ți siluie conturul.
Și e pierdut gândul credinții-n tine
căci eu,jurând pe dulcea-ți bunătate
pleoapa nu mi-am lăsat să se-nlumine
la focul tău cel cast și-așa ,sunt poate.
Pe veci,cel care minte,duh bolnav
jurând numai pe tot ce e scârnav!
CLI
Prea tânăr e amorul dar știu bine
că el e-acela ce ne-nțelepțește,
deci dulce amăgire,se cuvine
de-s vinovat,să fii cel ce plătește.
Mă vând,vânzându-te și blânde stele
le schimb cu carne vinovată,parcă
și sufletul îi spune cărnii mele
că-n dragoste triumfă iar ea-ncearcă
trofeu râvnit,în toate să apară
sub ochii mei și cu mândrie umblă
să-mi fie poate calul de povară
care-și împarte umbra cu-a mea umbră.
Mi-e gândul împăcat de-i zic „iubire”
că ea mi-e zbor și-mi e și năruire....
CL
De unde-ți iai puterea ce se-așează
pe inima-mi ce clatină nesații
și-n ochii ce-i împiedică să vază
prin fum de raze,ale zilei grații?
Păcatele cum le împaci,de-mi pare
că în străfund de josnicii mărunte
impui un rost și-n iscusinți murdare
binele-i sfânt,iar ce e rău e-n frunte?
Mă faci să te iubesc mai mult când ură,
pe unde treci,o semeni în mulțime,
mi-e dat să îndrăgesc ce alții-njură,
că nu-ți sunt drag,să nu mai afle nime!
De te țin dragă,după tot ce ești
s-ar cuveni și tu să mă iubești!
CXLIX
Nu te iubesc?Cruzimea ta m-apasă
când împotrivă-mi partea ta o țin!
Gândindu-te,eu uit de tot ,frumoasă
tirană,chiar de mine uit deplin.
Mi-s prieteni oare cei care te-acuză,
și le țin partea,fără de habar?
Când tu mă cerți,suspine port pe buză
și mă răzbun pe mine însumi doar.
Ce dar m-ar face să nu pot,de-apururi
robul să-ți fiu,urmându-te-n restriști,
când îți ador belșugul de cusururi
numai când ochii,poruncind,ți-i miști?
Ți-s dragi cei care văd,așa ți-i vrerea,
urăște-mă,eu mi-am pierdut vederea.
CXLVIII
Ce ochi îmi puse dragostea-n orbite
de mi-i vederea mincinoasă? Și
unde mi-s cugetele risipite,
strâmb cumpănind cu ochiul oglindi?
Dacă-i frumos ce ochiul meu străvede,
de ce se spune că n-ar fi așa?
De nu-i astfel,iubirea mea,s-ar crede
că-i adevărul strâmb sub pleoapa ta.
O,dragostea cum ar privi,prin lacrimi,
cu ochi cerniți de jale și priveghi?
Nu-i de mirare,iar tu orb,te clatini
când norii cresc pe boltă,soare vechi!
Orbindu-mă,vicleano,spune-mi unde
îți tăinuiești păcatele imunde?
CXLVII
Iubirea mea nu-i febră pofticioasă,
bea ca pe lapte tot ce e durere,
râvnește răul,poftelor se lasă
pe care jindul ei bolnav le cere.
Vraci al iubirii ce-o nutresc,gândirea,
mâhnindu-se că uit tot ce-mi prescrie
m-a părăsit zburând spre nicăirea;
dorința-i moartă, iruri n-o învie.
Sunt fără leac,ești mută,rațiune,
un zbucium veșnic mă afundă-n spaimă,
gândirile,vorbirea-mi sunt nebune
și adevăruri,inutil,îngaimă....
Așa-i de te visez,lumină sacră
tu,decât iadul infinit mai neagră.
CXLVI
Biet suflet,miez al lutului meu,lutul
mereu nevrednic,cine te-nvrăjbi,
de ce ți-e ars pe dinlăuntru scutul
pe-afară nins cu dulci aurării?
De ce sporit la preț zidești conacul,
al trupului,paraginii promis,
când viermii-n el or să își facă veacul?
Așa te vei sfârși,în care vis?
Trăiește doar din paguba ,a slugii,
balanța s-o îngreui cu belșug,
schimbi clipe scârnave pe ore lucii,
cu tine doar legând prieteșug!
Hrănit cu Moartea care ne desparte,
nici moartă,Moarte nu mai este Moarte....
CXLV
Gura de Dragoste sculptată
„Urăsc!”îmi pare că șoptește.
Primindu-o am jalea toată
iar ea se-nduplecă,firește
și graiu-mi mustră că nu-mi pare
ca totdeauna,dulce.Blânde
își lasă vorbele să zboare
și nu-ncărcate de osânde...
După„Urăsc!” rosti cuvinte
urmându-se,ca ziua,nopții,
rostogolind pe trepte sfinte
un demon în genunea morții;
„Urăsc!”Un fulger străbătu
adaosul:„Pe tine nu....”
CXLIV
Am dragosti,două,duh de-alint și fiere
ce-n sufletu-mi,înfrigurat,palpită:
e-ntâiul duh bărbat cu păr de miere,
cellalt e o muiere rău vopsită.
Gândind să mă azvârle-n iad,ea vrea,
femeie -diavol,ticăloasă cupă,
dându-i târcoale,să-l îndemne-a bea
pe îngerul cel blond să și-l corupă.
L-a prefăcut în drac?De-acum va fi
îngemănată,umbra lor să crească
de mine-ndepărtată-ntru vecii.
Ghicesc în raiuri,iadul cum se cască.
Dar sigur nu-s,nu știu amara oră
când diavolul pe înger îl devoră...
CXLIII
Când gospodina năzuind să prindă
penate vietăți își lasă-n prag
pruncul din poală și apoi colindă
cotloanele ogrăzii,țâncul drag
o ține-n loc și își întoarce pasul,
îi prinde poala,lăcrimând ușor
iar ea pare să nu-i audă glasul
țintind acel nimic fâlfâitor.
Așa și tu himere-aștepți prin vreme
pe când eu pruncul tău pribeag rămân,
dar dacă-ți pierzi speranța,să te cheme
că mă primești ca fiu la al tău sân...
Astfel mă rog,cu plânsu-i de copil
să-l reîntorci în viața ta pe Will!
CXLII
Iubind,păcătuiesc;urând,ești sfântă,
alungi nelegiuirea îndrăgirii
dar măsurându-ne găsesc că-i blândă
și-i dulce vina mea,un fruct al firii.
Nu gura ta eu o ascult,copilă
cu buze stacojii ce mint și cheamă,
buze ce jurămintele sigilă
și-al paturilor bun îl pun sub vamă.
Ca să îmi fie legiuit amorul
sădește-mi chipu-n ochii tăi în care
sunt alții-acum gata să-și stingă dorul
și-am să te-alint cu vițe urcătoare.
De vei cerși cândva ce azi alungi
pe tine doar te vei nega și-atunci...
CXLI
Pe cinstea mea,nu ochii-mi te iubesc,
ei ce te știu părelnică,nătângă,
doar inima ,ce ei disprețuiesc
înnebunită-i gata să răsfrângă.
Auzul,șoapta-ți nu mi-a alintat,
nici mâna povârnită lin,de gheață,
nici miros și nici gust nu m-au chemat
la un ospăț cu numai noi de față.
Cinci minți,cinci simțuri,nu mă pot opri
să fac un serv din inima-mi zăludă
ce bărbătești elanuri părăsi
spre-a se robi pedepsei tale ,crudă....
Mâhnirea-mi doar cu-atâta se alege,
pedeapsă-mi este și fără de lege...
CXL
Fii înțeleaptă,pe cât ești de crudă
și pururi neîndurătoare.Fie
să nu capete glas mâhnirea-mi mută
cu-mprumutate vorbe de mânie...
Ar fi mai bine dacă te-aș deprinde
să-mi spui că mă iubești chiar dacă nu e
așa cum vreau,așa precum îl vinde
un doctor pe bolnav,cu vorbă șuie.
N-aș vrea să fiu eu robul deznădejdii,
smintitul înjurând fără tăgadă;
nu-i ocolită lumea de primejdii
și pe-alt smintit,smintiți răsar să-l creadă.
Rostogolită, inima ,în ceață,
cu ochi trufași,s-o urmărești te-nvață!
