Nu-s sori, ochii iubitei,nu scânteie
roșia-i gură ca mărgeanu-n mări
de-i albă neaua,sânul ei de ce e
posomorât,și-i noapte al ei păr?
Știu,din Damasc,albe și roșii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme știu,stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit.
Îmi place s-o ascult deși-i mai scumpă
auzului,o muzică-i știut,
nu le-am văzut zeițele cum umblă
dar ea,mergând,pășește doar,pe lut.
Și totuși,jur pe cer,făptura-i rară
cu nimeni și nimic nu se compară...
