W,Shakespeare-Sonete

XCIX
Întâia viorea de-o văd,o mustru:
„De unde-l ai parfumul,hoț plăpând?
Nu de pe buzele-ndrăgite?Lustrul
ți-l tragi  din trupul drag ca din pământ.”
Pe crin îl cert în mâna ta de-ajunge,
pe măghiran în păr de ți s-a prins,
stau rozele pe ghimpi: roșia unge
cu mir,amiaza;alba lin s-a stins
și o a treia farmecul ți-l pradă
adăugându-i încă, hoț mărunt,
răsufletul,al tău,dar dintr-o dată
un vierme trupul i-l devoră, crunt.
Din câte știu,nu-i floare în poiană
să nu-și facă din dulcele tău, hrană...

W.Shakespeare-Sonete

XCVIII
În  primăvara ta mi-a fost departe
pe când Aprilie-ncerca ,nocturn
un duh al tinereții să deșarte
și se-nsoțea în danțuri cu Saturn.
Nici tril de pasăre nici flori subtile,
lucind și-nmiresmate felurit
nu m-au făcut să laud vara-n file,
nu le-am cules potirul răsărit.
Nu m-a mirat a crinului zăpadă
și n-am slăvit al rozei stacojiu;
ele întruchipau fără tăgadă
tipare asemeni chipului tău viu.
Te regăseam,privindu-le ,ecou,
al iernii ce mă-nvăluie din nou.

W.Shakespeare-Sonete

XCVII
Iarnă mi-a fost când lungile-ți absențe
păreau că-s darul anului,tărâmul
cu ger și zile fără transparențe
al asprului Decemvrie bătrânul...
Abia trecută neaua și-a fost vară
și toamnă purtând primăvara-n sine,
ca văduva,povara ei ușoară
care pe cel pierdut n-o să-nlumine.
Dar mie mi-e nesuferit belșugul-
jind de orfan,fruct fără de părinte
când vara nu-ți înclină-n cale crugul
și tac,fiindcă nu ești păsări sfinte.
De vor cânta,pot lesne să aștearnă
pe frunza încă tremurândă,iarnă...

W.Shakespeare-Sonete

XCVI
Ce-n tine-i strâmb,e-al tinereții oare,
e fruct al tinereții al tău joc?
unind de-olaltă har și desfrânare
tu-i pui greșelii grația la loc.
Așa precum pe degetul reginei
sticla neroadă-i giuvaier ceresc,
eroarea care se străvede-n tine-i
luată drept un gând înțelepțesc.
Câți lupi n-ar înșele pe lume mielul
de-ar fi în oaie lupul prefăcut,
pe câți n-ai subjuga precum ți-e felul
de te-ai sluji de-ntregul tău avut?
Rămâi cum ești!Iubindu-te,socot
că ești al meu cu faima ta cu tot...