În traducerea lui Gheorghe Tomozei.
............................
Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.
citat din William Shakespeare
CXXXIX O,să nu-mi ceri să-ți spun câtă cruzime mi-așezi pe inimă în mii de chipuri, mai bine ochii tăi să mă suprime dar fără-ndemânatice tertipuri! Spune-mi pe altul că iubești,dar ochii când ești cu mine,lasă-i să mă-nvie, de ce cu vicleșuguri te apropii când brațu-mi să se apere nu știe? Și totuși să te iert aș vrea,iubire, spre alții poate,focul lor subțire să se azvârle ca săgeți cu arce. Și totuși,nu:cum scad sub stele-nalte măcar ucide-mă cu totu-ncalte...
CXXXVIII Ea jură că-i din adevăr, icoană și eu o cred,deși minciuna-i simt, mă vede june fără de prihană neînvățat cu-al lumii veșted jind. Mă crede tânăr deși bine știe că zilele-mi mai bune-mi sunt trecut și eu pare s-o cred în viclenie și-al ei și-al meu,nu-i adevărul slut. Ea tace,mincinoasa.De ce oare nu-i spun că sunt bătrân,cum de-am uitat? Ești un nărav al dragostei,uitare, anii nu-i știi,câți ai cu-adevărat! Și-astfel o mint,la rându-i ea mă minte, minciuna-i dintre vini cea mai cuminte...
CXXXVII Ce le faci ochilor,iubire oarbă? ei nici nu văd ceea ce văd știu frumusețea ce-i,dar țin de-olaltă bine și rău,lumină și prăpăd. De i-au corupt privirile haine priviri ce sunt al necredinței rod, răsar în golfuri de catarge pline prinzându-mi inima ca-ntr-un năvod. Să fie-acesta locul de-ntâlnire al lumii largi,cu-amăgitor nisip, sau ochii mei vazându-l ,cu iubire acoperă cu nimb murdarul chip? Ochii-amândoi și inima-mi se lasă într-a minciunii rană noroioasă...
CXXXVI Dacă te mustră firea că-s pe-aproape, orbește-i jură că-s al tău,că-s Will ce-ar vrea, în tine ,umbra și-o îngroape, de Will fii plină,de-al lui duh subtil. El vrerea ți-o va împlini,nebunul, dorul cu dor va logodi-n zadar. Singur de ești,mulțimii-i pari niciunul, el, singuru-i robit de al tău har. Mulțimea de mă-nghite,dat să-mi fie să trec,nenumărat,într-al tău dor, nimicul meu,al tău nimic îl știe cu taine dulci rănindu-te ușor. Fă-mi numele iubit,iubește-mi-l și atunci ți-s drag,căci eu sunt vrerea,WILL!
CXXXV Au toate-un jind,tu-l ai pe-al tău,pe WILL și-alt WILL de pofte prisosit, te cere, e-un WILL pentru oricare și ostil preadulcei liniști,el e numai vrere. Ai vrea la jindul tău nemărginit s-adaugi jindul meu,cu-mbelșugare, ori jindul altora îngăduit îmi lasă jindul fără îndurare? Cum mările-s sporite de furtuni primind și ploaia-n matcă,revărsată și tu,atâția WILL în WILL i-aduni visezi să fii în WILL tot mai bogată. Toți câți sunt WILL tu jinduie-i mereu cu-n singur WILL,pentru-al tău WILL,doar eu...
CXXXIV Al tău e,recunosc,iar eu,se știe voinței tale-s zălogit;eu însumi cuvântu-mi calc chemând alt chip să-nvie ca-ntors în mine să-ndulcească plânsu-mi. Dar tu-l oprești și nici el nu se-arată, ești lacomă cu cel deprins,în vreme, chezaș să-mi fie și cu-ndatorată, robită ție,mâna-i să mă cheme. Cămătăreasă lacomă,ți-e spornic gândul ce-mi duce prietenu-n osândă, prin judecăți târât,îl scoți datornic, de mine-l rupi,ceri dragostei dobândă! Îl pierd,ne pierzi și tu,și bob cu bobul plătește el,iar eu sunt veșnic robul....
CXXXIII Simțire,te blestem,tu,ce iubirea cu prietenul de-olaltă îmi rănești, n-ajunge,doar a mea,nefericirea, sclaviei și pe el îl dăruiești? Pe mine însumi chinul crud mă prinde, pe celălalt eu,lăuntric,îl absoarbe, puterea ta acaparând mă vinde, chin întreit mă prinde-n lanțuri oarbe. În pieptul tău vreau inima să-mi ferec, dar inima lui las-o-n libertate, eu ocroti-o-voi din întuneric, din tainița,a trupului meu poate. I poți râvni fiindcă eu,știu bine, rămân al tău,cu tot ce-i viu în mine...
CXXXII Iubindu-ți ochii-n care se răsfrânge privirea mea ,de ei compătimită îi văd în negru,cum încearcă-a plânge cu milă tandră,inima-mi rănită. Și-ntr-adevăr,nici soarele ce suie spre cer,în zori,nu pâlpâie mai blând, nici steaua dintr-a serii cetățuie nu aurește-amurguri și pământ. Cum ochii tăi răsar,îndoliații, plângându-mă,învăluiți ca-n fum cuprins în faldul tristei tale grații cu mila ta mă însoțesc de-acum. E frumusețea neagră,pot s-o jur și-i hâd tot ce nu are-al tău contur...
CXXXI Asemeni frumuseților trufașe, despotică tu ești,pe când eu te-alint cu tandre cântece gingașe, viu giuvaier te cred,sclipind mereu. Și totuși,unii cred că n-ai putere să îmi aduci al dragostei noroc întârzii s-l contest dar în tăcere strâmbul lor gând cu silă mi-l evoc. Spre-a-mi dovedi că nu mă mint,întreagă, căldura vocii,geamătul,ți-nchin: mi-e dragă frumusețea ta cea neagră o spune-n locu-mi fiece suspin. La fapte neagră ești,fără tăgadă, ponegritorilor,prea dulce pradă...
CXXX Nu-s sori, ochii iubitei,nu scânteie roșia-i gură ca mărgeanu-n mări de-i albă neaua,sânul ei de ce e posomorât,și-i noapte al ei păr? Știu,din Damasc,albe și roșii roze cu care chipul nu-i e logodit, miresme știu,stârnind apoteoze străine de al Doamnei duh smerit. Îmi place s-o ascult deși-i mai scumpă auzului,o muzică-i știut, nu le-am văzut zeițele cum umblă dar ea,mergând,pășește doar,pe lut. Și totuși,jur pe cer,făptura-i rară cu nimeni și nimic nu se compară...
CXXIX Când spiritul,ocara îl descrește fapta îi e dezmăț nerușinat, ucide,minte și-n blestem sporește, sălbăticit și crunt și întinat. Neîmpăcat,dospind printre primejdii, abstras gândirii fuge și-abia prins nebun,momeala caută,ca peștii, în mrejile întinse dinadins. Smintit când hăituit e și când pradă, abia-nhățat îți scapă și îl crezi făgăduire,floare de zăpadă și-apoi ca-ntr-un amarnic vis stagnezi. Toți bănuim,știindu-i putregaiul, că iadul lui ne dezvelește raiul?
CXXVIII Tot mai ades m-alintă muzici grave mișcând în lemnul fericit o strună vibrată lin,de degete suave ce armonii metalice adună. Mici clape diavolești care în jocul voios stârnit de-al muzicii alint să îți sărute palma,au norocul în timp ce eu,sărmanul,ars de jind aș vrea să-mi schimb azi buzele,cu lemnul acelor țăndări peste care,blând, coboară mâna dulce,eu,nedemnul ce gura vie pe lemn mort o vând... Primească-ți mâinile,claviatura iar mie dăruie-mi sărutul,gura.
CXXVII În vremuri de demult,femeia brună, frumoasă chiar,disprețul îl stârnea, azi negrul moștenește o cunună pe care frumuseții vechi i-o ia. Dar de când mâna dobândește chipul de-a-mpodobi cu dresuri chipul slut, se trece frumusețea ca nisipul și-i pângărită-n cuibul neștiut. De-aceea-s negri ochii Doamnei mele cu-nlăcrimate dolii însoțiți plângându-le, se vede ,pe acele cu ochi de sulimanuri zugrăviți. Și-așa cum sunt,tristeți când îi încearcă sunt,ochii negri,frumusețea,parcă...
CXXVI O,tinere ce poți să miști cu pripa? Nisipu-n ornic,secera lui-clipa? Urcuș adevărat îți e declinul, cei ce-ți sunt dragi descresc și ei ca vinul. Natura,doamnă peste sparte arce înaintezi,ea îndărăt te-ntoarce, ea are meșteșuguri,felurime să stingă timpul,ora s-o suprime. Te place,totuși teme-te:o rază o-ntârzie în zbor,dar n-o păstrează. Când îți plătește tihna,viața ta e banul ce-l aruncă pe tejghea...
CXXV La ce mă-ntind sub baldachin, ce sunt onoarea,fastul și risipa când temelii am așezat,deplin cu mai puțină viață decât clipa? Pe robii grației eu i-am văzut plătind cu cele mai de preț odoare duhul parfumului contrafăcut, vrednici de plâns,robiți de contemplare. Smerenia mi-o lasă,sfânt alint, primești ofranda inimii,săracă dar liberă?Acum a ta o simt, singură vrea în pieptul tău să treacă! Fugi mincinosule,n-ai să păstrezi ce,fără de prihană,întinezi!
CXXIV Iubirea de mi-ar fi vlăstar domnesc, bastard al soartei poate i-ar fi starea, urât de timp și ținut drag;cum cresc spinii-ntre spini și între ierburi, floarea. Pe ea nu întâmplarea o zidi, surâzătorul fast ea nu-l îndură nu-și trece vremea-n lăudăroșii chiar dacă moda către ele-o fură. Politiceasca erezie nu îi dijmuiește clipele curate, iubirea ei ce din iubiri crescu nu piere-n arșiți,nici sub ploi nu cade. Nebunii fie-mi martorii,cuminții trăiesc nelegiuit și mor ca sfinții.
CXXIII O,nu, să nu te lauzi că mă schimbi zidindu-ți piramide și opreliști ce mie-mi par,străluminate timp veșmântul doar,al unei vechi priveliști! Noi dăinuim puțin și tu ascunzi în umbre noi conture-mbătrânite, le credeam rod al propriilor frunți visate și abia întrezărite... Hrisoavele-ți desfid și nu mă mir de ce-i prezent și care ni-i trecutul, ți-s amintirile un cimitir în care-ți modelezi în grabă lutul. Aceasta-ți jur,la tristele-ți petreceri: om al credinței sunt chiar de mă seceri!
CXXII Țin filele de tine scrise-n minte cu litere fierbinți, de neuitare, ce-s mai presus de slova mea cuminte cu care-nfrunt eternități și zare. Sau le voi ține-n inimă și-n fapte, știindu-le dăinuitoarea fire nicând pierdute-n risipiri și noapte și pururi rămânând în amintire? Memoria-mi în prăfuita-i rază doar scrisa ta întreagă,o reține și dragostea-n răboj nu și-o crestează, ea crede doar cuvântul de la tine. Printr-un alt semn la mine să te-aduc? Aș fi ca altul nimenea,uituc...
CXXI Fii josnic,josnic de ești socotit a fi sau a nu fi pot fi tot una când bucuria ta s-a năruit când cei din jur i-adaugă minciuna! De ce se-ndeamnă-atâția ochi ce vând fierbintelui meu sânge să se-nchine: mârșavii,mârșăviile vânând de ce așează răul pe-al meu bine? Nu,sunt ce sunt! Și nu pe-același prag, nu-mpart cu nimeni vinile și treapta, eu pot fi drept,ei strâmbătate-și fac, murdar,ochianu-i ce-mi citește fapta... Răul de-l văd cum crește și-l îndură, oamenii-s răi și-s regi în țări de ură!
CXX Cruzimea ta de ieri azi mă-ndulcește și-nseninează chipul meu durut, greșala mă-ncovoaie dar,firește n-am nervi de-aramă ori de fier bătut. S-ar crede că ai fost o vreme-n iad dar eu ,tiranul,n-am pus în balanță cât am lovit și cât am îndurat. O,noaptea vechile dureri le-abate, ce dâre-adânci în visul tău săpam! și rănile ni le închide, toate, cu tămăduitor,umil balsam. Nici vinile nu pot să ne despartă; mă iartă vina ta și-a mea te iartă...
CXIX Ce leac băui din lacrimă de știmă curgând prin filtre diavolești,din frig? Mi-e spaima vis și visul spaime-animă și pierd când sunt aproape de câștig! Al inimii trecut nemernic șterge tot ce iubirea-mi binecuvânta, ochi-mi golesc orbita ca s-alerge sub nebuneasca frângere de stea. O,rău benefic!Bine și mai bine răzbat numai când răul l-au bătut iubirea înălțată pe ruine crește mai limpede ca la-nceput. Slujit de rău,cel care-a risipit și-ntoarce pierderile întreit.
CXVIII Precum mai aprig pofta ne-o-ntărâtă usturoiate zemuri,din fiertură, cum stăm sub mâna bolii,mohorâtă, doftoricindu-ne fără măsură, tot astfel,fiind plin de dulce miere, amare sații le vânez din oală și huzurind mi-apropii cu plăcere fără să fiu bolnav,culcuș de boală. Diplomația dragostei îmi pare că vindecă dureri tămăduite, pe teferi ea îi ține-n ascultare cu irul,al licorilor trezite. O inimă,de tine de-i bolnavă găsește-n leacul așteptat ,otravă....
CXVII Poți să-mi acuzi zgârcenia,uit oare să te despăgubesc de tot ce-mi dai uit drumul către tine,drumul care de pașii mei cu lanțuri îl legai? Bat căi de vis ce mi-s necunoscute și timpului i-am dat al tău avut înălțând pânze-n vânturile multe departe să mă ducă de trecut. Adună-le,greșeli,fățărnicie tot ce-mpotrivă-mi ar putea să stea, sprânceana ți-o încruntă,dar ,vai mie! să nu m-așezi sub,blândă,ura ta... Ai milă;la-ncercare dacă-am pus iubirea ta statornică nespus!
CXVI Nu-s stavili două firi când se cunună: iubirea nu-i cu-adevărat iubire de se preschimbă și altcum răsună dacă o-ncearcă fum și amăgire. O,nu, ea e înveșnicit,limanul neaplecat de oarba vijelie și-i călăuză pânzei ,pe oceanul ce nici măcar comorile nu-i știe. Nu-i măscăriciul vremii chiar de-și lasă sub raza coasei,dulcea ei făptură, ea orele-i înfruntă,curajoasă până atunci când mâna morții-o fură. De mint și-s prins pot spune liniștit; n-am scris vreun rând și nimeni n-a iubit!
