LXXXVI
Semeț întinde vela poeziei
cel ce de prețul tău este legat:
cum gândului închis în creier fie-i
mormânt ,matricea care l-a înălțat.
Ce spirite pe creste i-au dus firea
încă lovit de moarte-n față-i sunt?
Nici el,nici frații lui de nicăirea,
n-or să-mi uimească versul care-l cânt.
Nici el,nici nobilele lui vedenii
care-i înșeală ochii-n asfințit
n-or să-mi învingă liniști și muțenii,
nicicând de teama lor n-am suferit.
Când versu-i umpli lui,cu inspirare,
al meu rămâne fără de suflare.
