În traducerea lui Gheorghe Tomozei.
............................
Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.
citat din William Shakespeare
Al dragostei minuscul zeu dormea cu torța lângă el când nimfe blânde neprihănirii juruite,abia de-l atingeau cu degete plăpânde iar cea mai dulce,focu-a ridicat (ce legiuni de inimi încălzise) fu generalul poftei dezarmat de-un gest virgin și facla,în abise se stinse lin,într-un izvor tăcut în care focul dragostilor piere și-nvăpăiază apa-n cuib de lut înzdrăvenind pe cel fără putere. Iubirea,apa o-nfierbântă,însă nu răcorește apa,fața plânsă...
Sta Cupidon cu torța în somnie până ce iată,i-o răpi o zână muind cu grabă gingașa făclie într-o fântână-a dragostei,fântână cu pururea învăpăiat,potirul și-nfierbântat de flăcări dezmățate până ce clocotul devine irul vindecător al bolilor ciudate. Din ochii dragei,torța-și ia văpaia iar Cupidon mă pune la-ncercare pașii-ndreptându-mi-i,să caut baia, ca un bolnav ce n-are alinare. Dar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul, când Cupidon își împlinește placul...
CLII Iubindu-te eu mint;de-ți vine rândul de două ori să minți și amândouă minciunile îți spurcă legământul din așternut.Iubești cu ură nouă. Dar ce sunt două jurăminte rupte când eu calc douăzeci?Eu sunt sperjurul care din tine-ncearcă să să-nfrupte, sunt umbra care-ți siluie conturul. Și e pierdut gândul credinții-n tine căci eu,jurând pe dulcea-ți bunătate pleoapa nu mi-am lăsat să se-nlumine la focul tău cel cast și-așa ,sunt poate. Pe veci,cel care minte,duh bolnav jurând numai pe tot ce e scârnav!
CLI Prea tânăr e amorul dar știu bine că el e-acela ce ne-nțelepțește, deci dulce amăgire,se cuvine de-s vinovat,să fii cel ce plătește. Mă vând,vânzându-te și blânde stele le schimb cu carne vinovată,parcă și sufletul îi spune cărnii mele că-n dragoste triumfă iar ea-ncearcă trofeu râvnit,în toate să apară sub ochii mei și cu mândrie umblă să-mi fie poate calul de povară care-și împarte umbra cu-a mea umbră. Mi-e gândul împăcat de-i zic „iubire” că ea mi-e zbor și-mi e și năruire....
CL De unde-ți iai puterea ce se-așează pe inima-mi ce clatină nesații și-n ochii ce-i împiedică să vază prin fum de raze,ale zilei grații? Păcatele cum le împaci,de-mi pare că în străfund de josnicii mărunte impui un rost și-n iscusinți murdare binele-i sfânt,iar ce e rău e-n frunte? Mă faci să te iubesc mai mult când ură, pe unde treci,o semeni în mulțime, mi-e dat să îndrăgesc ce alții-njură, că nu-ți sunt drag,să nu mai afle nime! De te țin dragă,după tot ce ești s-ar cuveni și tu să mă iubești!
CXLIX Nu te iubesc?Cruzimea ta m-apasă când împotrivă-mi partea ta o țin! Gândindu-te,eu uit de tot ,frumoasă tirană,chiar de mine uit deplin. Mi-s prieteni oare cei care te-acuză, și le țin partea,fără de habar? Când tu mă cerți,suspine port pe buză și mă răzbun pe mine însumi doar. Ce dar m-ar face să nu pot,de-apururi robul să-ți fiu,urmându-te-n restriști, când îți ador belșugul de cusururi numai când ochii,poruncind,ți-i miști? Ți-s dragi cei care văd,așa ți-i vrerea, urăște-mă,eu mi-am pierdut vederea.
CXLVIII Ce ochi îmi puse dragostea-n orbite de mi-i vederea mincinoasă? Și unde mi-s cugetele risipite, strâmb cumpănind cu ochiul oglindi? Dacă-i frumos ce ochiul meu străvede, de ce se spune că n-ar fi așa? De nu-i astfel,iubirea mea,s-ar crede că-i adevărul strâmb sub pleoapa ta. O,dragostea cum ar privi,prin lacrimi, cu ochi cerniți de jale și priveghi? Nu-i de mirare,iar tu orb,te clatini când norii cresc pe boltă,soare vechi! Orbindu-mă,vicleano,spune-mi unde îți tăinuiești păcatele imunde?
CXLVII Iubirea mea nu-i febră pofticioasă, bea ca pe lapte tot ce e durere, râvnește răul,poftelor se lasă pe care jindul ei bolnav le cere. Vraci al iubirii ce-o nutresc,gândirea, mâhnindu-se că uit tot ce-mi prescrie m-a părăsit zburând spre nicăirea; dorința-i moartă, iruri n-o învie. Sunt fără leac,ești mută,rațiune, un zbucium veșnic mă afundă-n spaimă, gândirile,vorbirea-mi sunt nebune și adevăruri,inutil,îngaimă.... Așa-i de te visez,lumină sacră tu,decât iadul infinit mai neagră.
CXLVI Biet suflet,miez al lutului meu,lutul mereu nevrednic,cine te-nvrăjbi, de ce ți-e ars pe dinlăuntru scutul pe-afară nins cu dulci aurării? De ce sporit la preț zidești conacul, al trupului,paraginii promis, când viermii-n el or să își facă veacul? Așa te vei sfârși,în care vis? Trăiește doar din paguba ,a slugii, balanța s-o îngreui cu belșug, schimbi clipe scârnave pe ore lucii, cu tine doar legând prieteșug! Hrănit cu Moartea care ne desparte, nici moartă,Moarte nu mai este Moarte....
CXLV Gura de Dragoste sculptată „Urăsc!”îmi pare că șoptește. Primindu-o am jalea toată iar ea se-nduplecă,firește și graiu-mi mustră că nu-mi pare ca totdeauna,dulce.Blânde își lasă vorbele să zboare și nu-ncărcate de osânde... După„Urăsc!” rosti cuvinte urmându-se,ca ziua,nopții, rostogolind pe trepte sfinte un demon în genunea morții; „Urăsc!”Un fulger străbătu adaosul:„Pe tine nu....”
CXLIV Am dragosti,două,duh de-alint și fiere ce-n sufletu-mi,înfrigurat,palpită: e-ntâiul duh bărbat cu păr de miere, cellalt e o muiere rău vopsită. Gândind să mă azvârle-n iad,ea vrea, femeie -diavol,ticăloasă cupă, dându-i târcoale,să-l îndemne-a bea pe îngerul cel blond să și-l corupă. L-a prefăcut în drac?De-acum va fi îngemănată,umbra lor să crească de mine-ndepărtată-ntru vecii. Ghicesc în raiuri,iadul cum se cască. Dar sigur nu-s,nu știu amara oră când diavolul pe înger îl devoră...
CXLIII Când gospodina năzuind să prindă penate vietăți își lasă-n prag pruncul din poală și apoi colindă cotloanele ogrăzii,țâncul drag o ține-n loc și își întoarce pasul, îi prinde poala,lăcrimând ușor iar ea pare să nu-i audă glasul țintind acel nimic fâlfâitor. Așa și tu himere-aștepți prin vreme pe când eu pruncul tău pribeag rămân, dar dacă-ți pierzi speranța,să te cheme că mă primești ca fiu la al tău sân... Astfel mă rog,cu plânsu-i de copil să-l reîntorci în viața ta pe Will!
CXLII Iubind,păcătuiesc;urând,ești sfântă, alungi nelegiuirea îndrăgirii dar măsurându-ne găsesc că-i blândă și-i dulce vina mea,un fruct al firii. Nu gura ta eu o ascult,copilă cu buze stacojii ce mint și cheamă, buze ce jurămintele sigilă și-al paturilor bun îl pun sub vamă. Ca să îmi fie legiuit amorul sădește-mi chipu-n ochii tăi în care sunt alții-acum gata să-și stingă dorul și-am să te-alint cu vițe urcătoare. De vei cerși cândva ce azi alungi pe tine doar te vei nega și-atunci...
CXLI Pe cinstea mea,nu ochii-mi te iubesc, ei ce te știu părelnică,nătângă, doar inima ,ce ei disprețuiesc înnebunită-i gata să răsfrângă. Auzul,șoapta-ți nu mi-a alintat, nici mâna povârnită lin,de gheață, nici miros și nici gust nu m-au chemat la un ospăț cu numai noi de față. Cinci minți,cinci simțuri,nu mă pot opri să fac un serv din inima-mi zăludă ce bărbătești elanuri părăsi spre-a se robi pedepsei tale ,crudă.... Mâhnirea-mi doar cu-atâta se alege, pedeapsă-mi este și fără de lege...
CXL Fii înțeleaptă,pe cât ești de crudă și pururi neîndurătoare.Fie să nu capete glas mâhnirea-mi mută cu-mprumutate vorbe de mânie... Ar fi mai bine dacă te-aș deprinde să-mi spui că mă iubești chiar dacă nu e așa cum vreau,așa precum îl vinde un doctor pe bolnav,cu vorbă șuie. N-aș vrea să fiu eu robul deznădejdii, smintitul înjurând fără tăgadă; nu-i ocolită lumea de primejdii și pe-alt smintit,smintiți răsar să-l creadă. Rostogolită, inima ,în ceață, cu ochi trufași,s-o urmărești te-nvață!
CXXXIX O,să nu-mi ceri să-ți spun câtă cruzime mi-așezi pe inimă în mii de chipuri, mai bine ochii tăi să mă suprime dar fără-ndemânatice tertipuri! Spune-mi pe altul că iubești,dar ochii când ești cu mine,lasă-i să mă-nvie, de ce cu vicleșuguri te apropii când brațu-mi să se apere nu știe? Și totuși să te iert aș vrea,iubire, spre alții poate,focul lor subțire să se azvârle ca săgeți cu arce. Și totuși,nu:cum scad sub stele-nalte măcar ucide-mă cu totu-ncalte...
CXXXVIII Ea jură că-i din adevăr, icoană și eu o cred,deși minciuna-i simt, mă vede june fără de prihană neînvățat cu-al lumii veșted jind. Mă crede tânăr deși bine știe că zilele-mi mai bune-mi sunt trecut și eu pare s-o cred în viclenie și-al ei și-al meu,nu-i adevărul slut. Ea tace,mincinoasa.De ce oare nu-i spun că sunt bătrân,cum de-am uitat? Ești un nărav al dragostei,uitare, anii nu-i știi,câți ai cu-adevărat! Și-astfel o mint,la rându-i ea mă minte, minciuna-i dintre vini cea mai cuminte...
CXXXVII Ce le faci ochilor,iubire oarbă? ei nici nu văd ceea ce văd știu frumusețea ce-i,dar țin de-olaltă bine și rău,lumină și prăpăd. De i-au corupt privirile haine priviri ce sunt al necredinței rod, răsar în golfuri de catarge pline prinzându-mi inima ca-ntr-un năvod. Să fie-acesta locul de-ntâlnire al lumii largi,cu-amăgitor nisip, sau ochii mei vazându-l ,cu iubire acoperă cu nimb murdarul chip? Ochii-amândoi și inima-mi se lasă într-a minciunii rană noroioasă...
CXXXVI Dacă te mustră firea că-s pe-aproape, orbește-i jură că-s al tău,că-s Will ce-ar vrea, în tine ,umbra și-o îngroape, de Will fii plină,de-al lui duh subtil. El vrerea ți-o va împlini,nebunul, dorul cu dor va logodi-n zadar. Singur de ești,mulțimii-i pari niciunul, el, singuru-i robit de al tău har. Mulțimea de mă-nghite,dat să-mi fie să trec,nenumărat,într-al tău dor, nimicul meu,al tău nimic îl știe cu taine dulci rănindu-te ușor. Fă-mi numele iubit,iubește-mi-l și atunci ți-s drag,căci eu sunt vrerea,WILL!
CXXXV Au toate-un jind,tu-l ai pe-al tău,pe WILL și-alt WILL de pofte prisosit, te cere, e-un WILL pentru oricare și ostil preadulcei liniști,el e numai vrere. Ai vrea la jindul tău nemărginit s-adaugi jindul meu,cu-mbelșugare, ori jindul altora îngăduit îmi lasă jindul fără îndurare? Cum mările-s sporite de furtuni primind și ploaia-n matcă,revărsată și tu,atâția WILL în WILL i-aduni visezi să fii în WILL tot mai bogată. Toți câți sunt WILL tu jinduie-i mereu cu-n singur WILL,pentru-al tău WILL,doar eu...
CXXXIV Al tău e,recunosc,iar eu,se știe voinței tale-s zălogit;eu însumi cuvântu-mi calc chemând alt chip să-nvie ca-ntors în mine să-ndulcească plânsu-mi. Dar tu-l oprești și nici el nu se-arată, ești lacomă cu cel deprins,în vreme, chezaș să-mi fie și cu-ndatorată, robită ție,mâna-i să mă cheme. Cămătăreasă lacomă,ți-e spornic gândul ce-mi duce prietenu-n osândă, prin judecăți târât,îl scoți datornic, de mine-l rupi,ceri dragostei dobândă! Îl pierd,ne pierzi și tu,și bob cu bobul plătește el,iar eu sunt veșnic robul....
CXXXIII Simțire,te blestem,tu,ce iubirea cu prietenul de-olaltă îmi rănești, n-ajunge,doar a mea,nefericirea, sclaviei și pe el îl dăruiești? Pe mine însumi chinul crud mă prinde, pe celălalt eu,lăuntric,îl absoarbe, puterea ta acaparând mă vinde, chin întreit mă prinde-n lanțuri oarbe. În pieptul tău vreau inima să-mi ferec, dar inima lui las-o-n libertate, eu ocroti-o-voi din întuneric, din tainița,a trupului meu poate. I poți râvni fiindcă eu,știu bine, rămân al tău,cu tot ce-i viu în mine...
CXXXII Iubindu-ți ochii-n care se răsfrânge privirea mea ,de ei compătimită îi văd în negru,cum încearcă-a plânge cu milă tandră,inima-mi rănită. Și-ntr-adevăr,nici soarele ce suie spre cer,în zori,nu pâlpâie mai blând, nici steaua dintr-a serii cetățuie nu aurește-amurguri și pământ. Cum ochii tăi răsar,îndoliații, plângându-mă,învăluiți ca-n fum cuprins în faldul tristei tale grații cu mila ta mă însoțesc de-acum. E frumusețea neagră,pot s-o jur și-i hâd tot ce nu are-al tău contur...
CXXXI Asemeni frumuseților trufașe, despotică tu ești,pe când eu te-alint cu tandre cântece gingașe, viu giuvaier te cred,sclipind mereu. Și totuși,unii cred că n-ai putere să îmi aduci al dragostei noroc întârzii s-l contest dar în tăcere strâmbul lor gând cu silă mi-l evoc. Spre-a-mi dovedi că nu mă mint,întreagă, căldura vocii,geamătul,ți-nchin: mi-e dragă frumusețea ta cea neagră o spune-n locu-mi fiece suspin. La fapte neagră ești,fără tăgadă, ponegritorilor,prea dulce pradă...
CXXX Nu-s sori, ochii iubitei,nu scânteie roșia-i gură ca mărgeanu-n mări de-i albă neaua,sânul ei de ce e posomorât,și-i noapte al ei păr? Știu,din Damasc,albe și roșii roze cu care chipul nu-i e logodit, miresme știu,stârnind apoteoze străine de al Doamnei duh smerit. Îmi place s-o ascult deși-i mai scumpă auzului,o muzică-i știut, nu le-am văzut zeițele cum umblă dar ea,mergând,pășește doar,pe lut. Și totuși,jur pe cer,făptura-i rară cu nimeni și nimic nu se compară...
CXXIX Când spiritul,ocara îl descrește fapta îi e dezmăț nerușinat, ucide,minte și-n blestem sporește, sălbăticit și crunt și întinat. Neîmpăcat,dospind printre primejdii, abstras gândirii fuge și-abia prins nebun,momeala caută,ca peștii, în mrejile întinse dinadins. Smintit când hăituit e și când pradă, abia-nhățat îți scapă și îl crezi făgăduire,floare de zăpadă și-apoi ca-ntr-un amarnic vis stagnezi. Toți bănuim,știindu-i putregaiul, că iadul lui ne dezvelește raiul?
CXXVIII Tot mai ades m-alintă muzici grave mișcând în lemnul fericit o strună vibrată lin,de degete suave ce armonii metalice adună. Mici clape diavolești care în jocul voios stârnit de-al muzicii alint să îți sărute palma,au norocul în timp ce eu,sărmanul,ars de jind aș vrea să-mi schimb azi buzele,cu lemnul acelor țăndări peste care,blând, coboară mâna dulce,eu,nedemnul ce gura vie pe lemn mort o vând... Primească-ți mâinile,claviatura iar mie dăruie-mi sărutul,gura.
CXXVII În vremuri de demult,femeia brună, frumoasă chiar,disprețul îl stârnea, azi negrul moștenește o cunună pe care frumuseții vechi i-o ia. Dar de când mâna dobândește chipul de-a-mpodobi cu dresuri chipul slut, se trece frumusețea ca nisipul și-i pângărită-n cuibul neștiut. De-aceea-s negri ochii Doamnei mele cu-nlăcrimate dolii însoțiți plângându-le, se vede ,pe acele cu ochi de sulimanuri zugrăviți. Și-așa cum sunt,tristeți când îi încearcă sunt,ochii negri,frumusețea,parcă...
CXXVI O,tinere ce poți să miști cu pripa? Nisipu-n ornic,secera lui-clipa? Urcuș adevărat îți e declinul, cei ce-ți sunt dragi descresc și ei ca vinul. Natura,doamnă peste sparte arce înaintezi,ea îndărăt te-ntoarce, ea are meșteșuguri,felurime să stingă timpul,ora s-o suprime. Te place,totuși teme-te:o rază o-ntârzie în zbor,dar n-o păstrează. Când îți plătește tihna,viața ta e banul ce-l aruncă pe tejghea...
CXXV La ce mă-ntind sub baldachin, ce sunt onoarea,fastul și risipa când temelii am așezat,deplin cu mai puțină viață decât clipa? Pe robii grației eu i-am văzut plătind cu cele mai de preț odoare duhul parfumului contrafăcut, vrednici de plâns,robiți de contemplare. Smerenia mi-o lasă,sfânt alint, primești ofranda inimii,săracă dar liberă?Acum a ta o simt, singură vrea în pieptul tău să treacă! Fugi mincinosule,n-ai să păstrezi ce,fără de prihană,întinezi!
CXXIV Iubirea de mi-ar fi vlăstar domnesc, bastard al soartei poate i-ar fi starea, urât de timp și ținut drag;cum cresc spinii-ntre spini și între ierburi, floarea. Pe ea nu întâmplarea o zidi, surâzătorul fast ea nu-l îndură nu-și trece vremea-n lăudăroșii chiar dacă moda către ele-o fură. Politiceasca erezie nu îi dijmuiește clipele curate, iubirea ei ce din iubiri crescu nu piere-n arșiți,nici sub ploi nu cade. Nebunii fie-mi martorii,cuminții trăiesc nelegiuit și mor ca sfinții.
CXXIII O,nu, să nu te lauzi că mă schimbi zidindu-ți piramide și opreliști ce mie-mi par,străluminate timp veșmântul doar,al unei vechi priveliști! Noi dăinuim puțin și tu ascunzi în umbre noi conture-mbătrânite, le credeam rod al propriilor frunți visate și abia întrezărite... Hrisoavele-ți desfid și nu mă mir de ce-i prezent și care ni-i trecutul, ți-s amintirile un cimitir în care-ți modelezi în grabă lutul. Aceasta-ți jur,la tristele-ți petreceri: om al credinței sunt chiar de mă seceri!
CXXII Țin filele de tine scrise-n minte cu litere fierbinți, de neuitare, ce-s mai presus de slova mea cuminte cu care-nfrunt eternități și zare. Sau le voi ține-n inimă și-n fapte, știindu-le dăinuitoarea fire nicând pierdute-n risipiri și noapte și pururi rămânând în amintire? Memoria-mi în prăfuita-i rază doar scrisa ta întreagă,o reține și dragostea-n răboj nu și-o crestează, ea crede doar cuvântul de la tine. Printr-un alt semn la mine să te-aduc? Aș fi ca altul nimenea,uituc...
CXXI Fii josnic,josnic de ești socotit a fi sau a nu fi pot fi tot una când bucuria ta s-a năruit când cei din jur i-adaugă minciuna! De ce se-ndeamnă-atâția ochi ce vând fierbintelui meu sânge să se-nchine: mârșavii,mârșăviile vânând de ce așează răul pe-al meu bine? Nu,sunt ce sunt! Și nu pe-același prag, nu-mpart cu nimeni vinile și treapta, eu pot fi drept,ei strâmbătate-și fac, murdar,ochianu-i ce-mi citește fapta... Răul de-l văd cum crește și-l îndură, oamenii-s răi și-s regi în țări de ură!
CXX Cruzimea ta de ieri azi mă-ndulcește și-nseninează chipul meu durut, greșala mă-ncovoaie dar,firește n-am nervi de-aramă ori de fier bătut. S-ar crede că ai fost o vreme-n iad dar eu ,tiranul,n-am pus în balanță cât am lovit și cât am îndurat. O,noaptea vechile dureri le-abate, ce dâre-adânci în visul tău săpam! și rănile ni le închide, toate, cu tămăduitor,umil balsam. Nici vinile nu pot să ne despartă; mă iartă vina ta și-a mea te iartă...
CXIX Ce leac băui din lacrimă de știmă curgând prin filtre diavolești,din frig? Mi-e spaima vis și visul spaime-animă și pierd când sunt aproape de câștig! Al inimii trecut nemernic șterge tot ce iubirea-mi binecuvânta, ochi-mi golesc orbita ca s-alerge sub nebuneasca frângere de stea. O,rău benefic!Bine și mai bine răzbat numai când răul l-au bătut iubirea înălțată pe ruine crește mai limpede ca la-nceput. Slujit de rău,cel care-a risipit și-ntoarce pierderile întreit.
CXVIII Precum mai aprig pofta ne-o-ntărâtă usturoiate zemuri,din fiertură, cum stăm sub mâna bolii,mohorâtă, doftoricindu-ne fără măsură, tot astfel,fiind plin de dulce miere, amare sații le vânez din oală și huzurind mi-apropii cu plăcere fără să fiu bolnav,culcuș de boală. Diplomația dragostei îmi pare că vindecă dureri tămăduite, pe teferi ea îi ține-n ascultare cu irul,al licorilor trezite. O inimă,de tine de-i bolnavă găsește-n leacul așteptat ,otravă....
CXVII Poți să-mi acuzi zgârcenia,uit oare să te despăgubesc de tot ce-mi dai uit drumul către tine,drumul care de pașii mei cu lanțuri îl legai? Bat căi de vis ce mi-s necunoscute și timpului i-am dat al tău avut înălțând pânze-n vânturile multe departe să mă ducă de trecut. Adună-le,greșeli,fățărnicie tot ce-mpotrivă-mi ar putea să stea, sprânceana ți-o încruntă,dar ,vai mie! să nu m-așezi sub,blândă,ura ta... Ai milă;la-ncercare dacă-am pus iubirea ta statornică nespus!
CXVI Nu-s stavili două firi când se cunună: iubirea nu-i cu-adevărat iubire de se preschimbă și altcum răsună dacă o-ncearcă fum și amăgire. O,nu, ea e înveșnicit,limanul neaplecat de oarba vijelie și-i călăuză pânzei ,pe oceanul ce nici măcar comorile nu-i știe. Nu-i măscăriciul vremii chiar de-și lasă sub raza coasei,dulcea ei făptură, ea orele-i înfruntă,curajoasă până atunci când mâna morții-o fură. De mint și-s prins pot spune liniștit; n-am scris vreun rând și nimeni n-a iubit!
