XLIV
Trista substanță a-cărnii de-ar fi gând
păgubitoarele hotare-aș trece
în ciuda depărtării,aducând
făptura ta ce-n alte zări petrece.
N-ar fi nimic piciorul meu de-ar sta
departe de tărâmul ce te-ascunde,
gându-i mai sprinten și de tine-ar da
închipuindu-și cum te-arăți și unde.
O,dar că nu-s gând îmi spune gândul,
n-am cum să sar peste noian de leghe,
îmi locuiesc pământ și apă trupul,
mi-e dat s-aștept,mi-e dată numai veghe.....
Pământ și apă,ce vă mai pot cere?
Doar lacrima,pedeapsă și durere.
