Văzut-am dimineața cea monarcă
munți lumina și înverzite mlaștini
și săruta cu duh alchimic parcă
de aur,liniștea întinsei pajiști.
Dar mă văzui cum nourii,în gloată,
pocindu-o,o-ntunecau de sus
și-o mai văzui trăgându-se, uitată
din văile rușinii spre apus.
Și mie soarele-ntr-o dimineață
mirtul splendorii pe-a mea frunte-a prins,
o oră doar mi l-a lăsat pe față
și mi l-a smuls al norilor cuprins....
Dar tot mi-e drag,dizgrația nu-l vede,
lumeștii sori îi seamănă,au pete!
