În traducerea lui Gheorghe Tomozei.
............................
Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.
citat din William Shakespeare
XCIX Întâia viorea de-o văd,o mustru: „De unde-l ai parfumul,hoț plăpând? Nu de pe buzele-ndrăgite?Lustrul ți-l tragi din trupul drag ca din pământ.” Pe crin îl cert în mâna ta de-ajunge, pe măghiran în păr de ți s-a prins, stau rozele pe ghimpi: roșia unge cu mir,amiaza;alba lin s-a stins și o a treia farmecul ți-l pradă adăugându-i încă, hoț mărunt, răsufletul,al tău,dar dintr-o dată un vierme trupul i-l devoră, crunt. Din câte știu,nu-i floare în poiană să nu-și facă din dulcele tău, hrană...
XCVIII În primăvara ta mi-a fost departe pe când Aprilie-ncerca ,nocturn un duh al tinereții să deșarte și se-nsoțea în danțuri cu Saturn. Nici tril de pasăre nici flori subtile, lucind și-nmiresmate felurit nu m-au făcut să laud vara-n file, nu le-am cules potirul răsărit. Nu m-a mirat a crinului zăpadă și n-am slăvit al rozei stacojiu; ele întruchipau fără tăgadă tipare asemeni chipului tău viu. Te regăseam,privindu-le ,ecou, al iernii ce mă-nvăluie din nou.
XCVII Iarnă mi-a fost când lungile-ți absențe păreau că-s darul anului,tărâmul cu ger și zile fără transparențe al asprului Decemvrie bătrânul... Abia trecută neaua și-a fost vară și toamnă purtând primăvara-n sine, ca văduva,povara ei ușoară care pe cel pierdut n-o să-nlumine. Dar mie mi-e nesuferit belșugul- jind de orfan,fruct fără de părinte când vara nu-ți înclină-n cale crugul și tac,fiindcă nu ești păsări sfinte. De vor cânta,pot lesne să aștearnă pe frunza încă tremurândă,iarnă...
XCVI Ce-n tine-i strâmb,e-al tinereții oare, e fruct al tinereții al tău joc? unind de-olaltă har și desfrânare tu-i pui greșelii grația la loc. Așa precum pe degetul reginei sticla neroadă-i giuvaier ceresc, eroarea care se străvede-n tine-i luată drept un gând înțelepțesc. Câți lupi n-ar înșele pe lume mielul de-ar fi în oaie lupul prefăcut, pe câți n-ai subjuga precum ți-e felul de te-ai sluji de-ntregul tău avut? Rămâi cum ești!Iubindu-te,socot că ești al meu cu faima ta cu tot...
XCV Ce dulce știi să-ți faci nerușinarea! (vierme mișcându-se în crisalizi) ți-e mândrul nume cu,mânjită ,floarea, păcatele-n parfume le închizi. Glasul ce spune-a zilelor, povestea, erorile ți le înșiră tâmp și te defaimă.Tu cu toate-acestea binecuvânți orice renume strâmb. Sălaș în tine vicii or să-și facă, de ele ești ales să le fii han. eroarea frumusețea o îmbracă și ochiul,tot ce vede-i diafan. O,nu te crede har fără egal: prostul tocește cel mai dur pumnal!
XCIV Cei ce pot face răul și nu-l fac ne-ntunecând lucirile clipitei, mișcând pe alții,ei ca piatra zac, păstrând închise porțile ispitei. Din mila cerului își fac veșmânt din rodul firii,bani de cheltuială își sunt stăpânii,alții-s slugi de rând ce-și caută la ei chiverniseală. E dulce-al florilor văratic trup trăindu-și ori murind,tipare-alunge, dar floarea,josnicii de o corup de râsul buruienilor ajunge. Trezită, seva buruienii, acră, nu-ntrece în duhoare roza sacră...
XCIII Trăiesc și cred că tu îmi porți credință că nu-s smintitul soț și-așa-n iubire, privirea ta-i aici, făgăduință dar inima n-o află nicăire. În ochii tăi cum ura nu se-așează nu poți citi de m-au vândut,cum poate, altora,ochii,gândul li-l trădează cu licărul unor priviri ciudate. Cerul,zidindu-te a-nscris hrisoave: numai iubire fața ta să poarte și ochii să primească-n ore grave numai dulceața cea fără de moarte... Fire și chip ,de nu le lași gâlcevei va fi splendoarea ta cu mărul Evei!
XCII Un rău mai crunt decât să pleci,poți face tu ce mi-ești dat pe toată viața mie? Doar cât iubești viața-mi se desface, lungi,zilele sub umbra ta să-mi fie. De răul cel mai mare nu-mi tem viața când răul cel mai mic stă s-o suprime, alt rost gândesc să-mi lumineze fața de tine-atârn și-s fără tine nime. Nu poți,cu mânierile prea dese să-mi tulburi ziua:spaima-mi este plata și-astfel ,cu temelii abia-nțelese iubirea mi-o așez,de moarte gata... Cine-i mereu frumos,cinstit și viu? Tu poți să minți și eu pot să nu știu...
XCI La unii fala,cum se nasc, adastă, alții o au în vlagă ori parale, unii-n bulendre(noua modă proastă!) alții în șoimi,la alții într-un cal e.... În lume fiecare-și are toana în care-o bucurie-n plus găsește dar nu-s de mine,nu-mi cobor sprânceana când soarta mea cu toate se-ntâlnește. Mai mult iubesc făptura-ți decât cinul, mulțimea de averi,podoabe,haine, ori cai și șoimi și desfătare;plinul avându-l,am și ale lumii taine... Atâta doar că de-mi iai tot,atunci în neagră sărăcie mă arunci.
XC Urăște-mă de vreai,fă-o acuma când unii se muncesc să mă dezică, și-așa cu ură însoțește-ți bruma dar nu mi te întoarce iar,mi-e frică.... Dar inima-mi va ispăși durerea și-abia atunci să vii, supus dezastru, nopții cu viscol nu-i suport puterea ci doar ruina priveghează-mi ,astru. Vreai să mă lași? Mă părăsește până mărunte rane,alte,îmi sunt chinul, lovește-mă ca astfel,în țărână să-mi gust și eu neîmplinit destinul. Oricât amar și nenoroc m-așteaptă nu-s cu plecarea ta pe-aceeași treaptă!
LXXXIX Mă lași,îmi spui ,prea multe patimi și te-nțelege firea-mi guralivă, îmi spui că-s șchiop și grabnic glezna-mi clatin, nu-ți stau nici cu o vorbă împotrivă. Nu poți,măsura multelor prigoane s-o dai ,iubire,când îți ies în cale, cum însumi,îmi spun vorbele dușmane făcându-mă străin ființei tale. Voi fi străin de pasul tău și gura dulcele nume,n-o să ți-l mai sune și n-am s-ajung,profan,să-ntrec măsura trădând ce-a fost cândva să ne adune. Doar împotrivă-mi vorbele-am să caut: ce tu urăști,nicând nu pot să laud.
LXXXVIII De-ai vrea să mă arunci pe rug și-n ochii etern zeflemitori voi fi ridicul, lupta-voi împotrivă-mi să-ți apropii virtuțile,tu,lașul și nimicul.... Știindu-mi vulnerarea cel mai bine un catastif să-l umplu-aș fi în stare cu lungul șir de fapte de rușine și-așa,pierzându-mă,câștigi splendoare. Totuși și eu voi izbândi,desigur, când e al tău tot ce-n ființă-mi zace căci vezi,jignirea ce-mi aduc eu singur de două ori m-a fericit, de-ți place..... Îmi ești atât de drag încât, la rău, eroarea o încerc în locul tău.
LXXXVII Adio,dar prea scump!Nemeritat e În fața sărăciei mele prețul; hrisovul ce-ți conferă libertate nu-i și al meu,al meu e doar disprețul! Să te păstrez,dar cum?Sub stea umilă sunt demn de avuțiile-ți prea multe? Pierdut îmi e temeiul,fără milă cuvintele -mi de tine vor s-asculte. Nu-ți știai prețul când mi-ai fost aproape, te-ai înșelat crezându-mă-nțeleptul, lumina ce mi-ai dat o să se-ngroape în tine,cum a fost și cum e dreptul. Ai fost al meu,cel ce cu fum se-alege: treaz, sunt nimic,numai în vis sunt rege....
