În traducerea lui Gheorghe Tomozei.
............................
Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.
citat din William Shakespeare
CXV Mint rimele mai înainte scrise rostind că n-am să te-ndrăgesc mai mult, nu-ntrezăream,se pare nici în vise necheltuitul dragostei tumult, nici timpul cântărindu-l,cel ce calcă edicte și făgăduieli de regi cel ce destramă frumusețea sacră în blânde minți sădind fărădelegi? M-a-mpiedicat a timpului surpare să-ți spun;„Mi-ești drag cum nimeni n-a iubit!” pe când eram stăpân al clipei rare și-o-ncoronam ferindu-o, smerit. Iubirea-i prunc.Întreaga lui lumină cât crește încă,totuși nu-i deplină.
CXIV Memoria ce mi-o-ncunun cu tine bea fierea lingușirilor, monarcă ori ochiul meu deprind să te-nlumine cu har alchimic,dragostea-ți încarcă astfel încât pe monștrii cruzi îi schimbă în heruvimi ce ți-s pereche ție și curmă răul numai cât își plimbă peste conture raza aurie? O,nu,e lingușirea doar.Regește mintea o dă pe gât ca rostogolul, ochiul îi știe gustul ce-i priește și buzelor le pregătește bolul... E otrăvită?Vinile sunt oarbe; ochiul,iubind,e primul care-o soarbe.
CXIII Plecând,un ochi mi-am zăvorât un gând și-acela care pasul mi-l îndrumă cu el și-mparte slujba luminând pe jumătate doar adus de brumă și nezidind în suflet vreun contur de pasăre rotindu-se ori floare, nu le răsfrânge zborul prin azur și-și pierde propriile lui tipare. Că tot ce vede,gingaș sau inform, chip blând ori prea hidoasă creatură, colombă,cioară,val,talaz enorm le modelează, ție pe măsură.... Atât cuprinde, gândul tău l-adună și-ntoarce adevărul în minciună.
CXII Iubirea ta și mila,de pe frunte infame,șănțuirile le șterge, tot una-s dragosti,clevetiri mărunte când grija ta,tot ce încerc premerge. Ești lumea mea,întreagă și se cade să-mi aflu vina numai de la tine, bine și rău,mi-s cugetele toate supuse ție,ție ți se-ncline! Cu tine piere orice-ngrijorare și nu vreau altul viața să-mi cunoască. le-nlătur,vorbele lingușitoare cu doar înțelepciunea mea șerpească. Credința-n viața ta cea vie,arde, ce nu-i legat de tine surpă-n moarte.
CXI Dacă ți-s drag înfruntă-n locul-mi soarta, izvorul de nemernicii și-arare tot ce mi-ai dat,a fost de rând,deșarta! lumescul trai,lumeasca-nverșunare... Îmi e stigmat și cuibărit într-însa ea sufletu-mi primește-n stăpânire, cum îi e dată pictorului, pânza, rămâne numai de mă plângi,iubire. Bolnav blajin,îmi voi sorbi oxalul. Tristele zile mi le voi petrece, amar mi-i gustul și amar pocalul dar altfel suferința nu va trece. Îndură-te de tot ce-ndur,iubire, doar mila ta îmi e tămăduire...
E drept,am fost prin lume pelerinul împestrițat,cu chip de măscărici mi-am irosit prea plinul și puținul, lovit de-al suferinței mele bici. Chiorâș privit-am adevărul,însă trecând peste al rătăcirii prag m-a-mpins în tinerețe fața plânsă și-am înțeles că numai tu mi-ești drag. E totul nesfârșire știu misterul iubirea la-ncercare nu-mi mai pun, ci las să-i fi tu zeul,temnicerul cel dulce-n seama căruia m-adun... Zi-mi bun venit la cerul tău, iubite, și-n urma ta curată mă închide!
CIX O,să nu-mi spui că am un chip ce minte, de tine rupt,mi-i flacăra întreagă și pot pleca din mine,mă pot vinde sufletu-mi las în pieptul tău să treacă... Acolo-și are dragostea conacul și dacă ,pribegind,mă-ntorc la tine sunt cum am fost și mi-am aflat pribeagul, apa ce-mi spală viața de rușine. Să nu le crezi,deși mă-ncearcă-adese, nesăbuiți ce-n sânge-mi mai adastă, n-aș fi putut(rușinea nu m-apese) să plec din binele care mi-e gazdă... Nimic n-ar avea-n lume strălucire afară doar de tine,trandafire.
CVIII Ce gând l-am plăsmuit lăsând cerneala să-mi lumineze inima, secret, ce-aș mai putea scorni să-ți laud fala și dragostea-mi supus să ți-o repet? Nimic,iubite,doar ca liturghia același lucru-nvăț să spun mereu nu scotocesc vechi ce e vechi,trufia de a mă crede tu când tu ești eu... Nu-s altele virtuțile iubirii; ignoră pulberea,nedreptul gând- și nu te lăsa pradă risipirii și din trecut își face paj de rând. Așa-i și-ntâia dragoste ivire întreagă pururi peste năruire...
CVII Nici teama mea și nici proorocirea visându-i lumii zile ce-or să vină nu-i stăpânesc iubirii mele firea- verdict a cărei cumpeni nu se-nclină. Lumii părelnice-i îndur eclipsa, de tot ce-am prevestit râd augurii prezența s-a încununat cu lipsa și pace-aduc măslinii.Ai pădurii stropi clari de timp,iubirea mi-o consacră ea-nfruntă,pură,ale morții chipuri pe care le îndur,din versul-lacră pe când ea proștii-i pedepsește,triburi. Criptă-ți vor face aceste versuri large morminte de tirani când se vor sparge!
CVI Când văd, din hronic,risipite vițe, imagini care s-au mișcat mai ieri, din rime vechi,frumoasele domnițe și doamne stinse,falnici cavaleri; atunci,citind în câmpuri de blazoane (mână,picior,sprânceană,ochi de stea) cred că vopseaua șterselor icoane visa,se vede,frumusețea ta. Ridicând laude,au fost profeții acestui timp și te prefigurau naivi,ghicindu-ți doar lumina feții al cărei preț ei încă nu-l știau.... Iar noi,urmându-ți carul,cu alai te-om lăuda,dar oare-n care grai?
CV Nu.dragostea nu-mi e idolatrie cel ce mi-e drag nu-i idol nicidecum, la fel mi-e cântecul și-i dat să fie doar unuia-nchinat,oricând,oricum! Iubirea-i blândă azi și mâine-i blândă mereu statornică-i lumina ei, de-aceea versul cântecul și-l cântă și pune doar pe-un singur gând temei. Frumos,blândețe,adevăr-rezumă, frumos,blândețe,adevăr-spun tot, cuvinte,trei, ce timpul mi-l consumă, cu altele să le mai schimb nu pot. Frumos,blândețe,adevăr,răzlețe, un singur loc să-l umple or să-nvețe.
CIV Tu mie n-ai să-mi pari bătrân nicicând vei fi la fel cum te-a-ntâlnit privirea. Nu te-ai schimbat.Trei ierni s-au dus luând de pe trei veri,din codrii,strălucirea. Trei primăveri întoarse-n toamne trei eu le-am trăit și trei April trei lunii de când te-ai apărut ochilor mei tu,încă verde,ramură a lunii. Ți-e farmecul,minut pe un cadran, furat de neguri picurându-și stropii: culoarea doar,pe chipul diafan la fel o cred de nu mă-nșeală ochii. De-aceea strig.timp nou,ca duhul mierii până să vii ,se stinse floarea verii.
CIII Vai ce sărac e tot ce-mi naște muza când,dacă te-ar răsfrânge-ar străluci dar totu-i gol,în van își mișcă buza doar când o laud,strunele-i sunt vii. Să nu mă mustri dacă nu pot scrie, privește chipul ce-n oglindă-l ai ei născocirile-mi întrece mie, prostindu-mi vers,pricepere și grai. N-ar fi păcat atunci să-i dreg vopseaua icoanei tale fără de cusur? Ce și-ar dori decât să-ți cânte steaua, truditul vers,ce altceva să-i fur? Decât această scrisă suferindă te-arăți mai bine-n propria-ți oglindă....
CII Iubirea-mi crește chiar de-o crezi firavă iubesc mai mult dar nu-mi ivesc iubirea, nu-i drămuiesc tăria pe tarabă și încă n-o ajunge clevetirea. Cândva,iubind(ferice timpu-acela!) cântam în primăveri amăgitoare Aprilul cum îl cântă filomela până când zorii sunt stăpâni pe zare. Nu-i altfel vara,nu-i mai puțin dulce decât atunci când ea cânta.Acuma, vechiul ei cântec ramu-ar vrea să-l culce: tot ce-nflorește des,l-înghite bruma.... Pot fi asemeni filomelei,tac lăsându-te de glasul meu sărac.
CI O,muză trândavă,de ce ignori că-i pictor adevărul și icoană e frumusețea(ele -și sunt surori) și-i astfel și cinstei tale mană. Poți spune;frumusețe și -adevăr nevoie n-au de pensuli și vopsele când lunecă prin timp și depărtări doar cu lumina câtă-i strânsă-n ele. Deci, muză fără grai mai poți să taci când frumusețea-n tine locuiește? Las-o să dăinuie și ai să-ți faci și ție laudă ce nu pălește. Pot slujba ta,o muză,s-o îndrum; mai lasă-i încă umbra de acum!
C Unde ești, muză?Ai uitat, pesemne să-l cânți pe cel ce-ți dăruiește vlaga, te-nverșunezi în cântece nedemne, măruntelor chemări le dai întreaga ta patimă?Te reîntoarce dară s-aduci în vers trândavul timp,trecutul și în auzul celui drag coboară și dă-i condeiului ,măiastru,scutul. O,te ridică,muză!Fruntea celui mereu iubit o ară multe cute? De e așa,las muza cum i-e felu-i ce timpul pângărește,să sărute... Dă-i dragostei ce timpu-i ia,smintitul: frângându-i-l,încovoiat,cuțitul!