XXVII
Când ostenit în pat mi-e dat să lunec
muncit de lungile-mi călătorii
pornesc din nou la drum și nu-mi întunec
simțirile,când trupul osteni.
Din umbra-n care zac îmi îndrept gândul
spre tine,ca un vajnic pelerin
cu pleoape-nchise fumul străbătându-l
cum orbul taie beznele,deplin.
Și totuși văzul fără văz te cheamă,
umbra-ți trimite ca pe-un giuvaer
bătut în noapte,dându-i spaimei vamă
și-ntinerindu-i stelele din cer......
Vezi,brațul,ziua,gându-n noaptea grea,
amândorura liniștea ne-o ia.
